Populaţia vârstnică prezintă un grad de vulnerabilitate crescută în ceea ce priveşte declinul fizic asociat celui cognitiv, precum şi un risc crescut de dizabilităţi majore. Datele epidemiologice atestă fapul că există o creştere progresivă a numărului de cazuri cu demenţă, din cauza creşterii ponderii populaţiei cu vârstă înaintată. Prevalenţa demenţei a fost estimată la 1% la populaţia în vârstă de peste 60 de ani şi ea se dublează la fiecare 5 ani, ajungând la 30% la vârste de peste 85 ani.

Dr. Brânduşa Ecaterina Ionescu, Dr. Gabriela Marian
Spitalul Clinic de Psihiatrie “Prof. Dr. Al. Obregia”, Bucureşti

Etiologia demenţei este reprezentată în cea mai mare parte de boala Alzheimer (50-70%). Boala Alzheimer asociată demenţei vasculare reprezintă 10-15% din cazuri, demenţa vasculară 5-15%, iar alte cauze (boala Parkinson, HIV, boala Huntington, alcoolism etc.) 10%. Putând debuta acut sau insidios (caracteristica bolii Alzheimer), demenţa poate avea o evoluţie progresivă, staţionară sau reversibilă, ultima situaţie depinzând de patologia subiacentă (hipotiroidism, deficit de vitamina B12, uremie, hematom subdural) şi de disponibilitatea şi aplicarea în timp util a unui tratament eficient.
Indiferent de substratul etiologic, elementul esenţial al demenţei îl constituie dezvoltarea unor deficite cognitive multiple interesând memoria, limbajul, capacitatea de a efectua diferite activităţi motorii, capacitatea de recunoaştere a obiectelor şi funcţia de planificare, secvenţiere şi execuţie a unor activităţi complexe. Aceste deficite trebuie să fie suficient de severe pentru a determina o deteriorare în funcţionarea profesională sau socială şi trebuie să reprezinte un declin de la cel mai înalt nivel anterior de funcţionare al individului, altul decât declinul normal care survine odată cu îmbătrânirea.

Deteriorarea memoriei este un semn precoce în tabloul demenţei, indivizii nemaiputând fixa informaţii noi, în timp ce memoria de evocare se conservă pentru o perioadă mai lungă de timp, înainte de a se altera şi ea. Este foarte importantă evaluarea perturbărilor de memorie, precum şi impactul acestora asupra funcţionalităţii zilnice a individului (capacitatea de a munci, a face cumpărături, a achita note de plată, a prepara mâncarea, a veni acasa fără a se rătăci). La indivizii cu demenţă limbajul devine vag, cu uz excesiv de termeni de referire indefinită (lucru, asta), nemaiputând să denumească obiectele, persoanele familiare. Înţelegerea limbajului vorbit şi scris sunt treptat compromise.

Mimica pacienţilor, capacitatea lor de a utiliza diferite obiecte (de exemplu, pieptenele) sau de a executa acte motorii cunoscute (gestul de „la revedere”) sunt, de asemenea, afectate, cu toate că funcţiile motorii şi senzoriale sunt intacte. Ei pierd în timp capacitatea de a recunoaşte obiectele din jur şi în cele din urmă pe membrii familiei ori propria imagine în oglindă. Perturbările funcţiilor de execuţie şi de planificare sunt consecinţa alterării gândirii abstracte şi se reflectă în dificultăţile pe care le are individul în a face faţă unor sarcini noi şi prin evitarea situaţiilor care cer procesare de informaţii noi şi complexe (noi sarcini la locul de muncă, administrarea bugetului familiei, planificarea unor activităţi ale vieţii cotidiene etc). Indivizii cu demenţă pot deveni dezorientaţi în timp şi spaţiu, pot face aprecieri nerealiste asupra capacităţilor lor sau pot subestima riscurile implicate de unele activităţi (de ex. condus). Pot avea perturbări de comportament cu hetero- sau autoagresivitate, pot dezvolta simptome psihotice cu halucinaţii auditive şi vizuale şi idei delirante de persecuţie (i-au fost furaţi banii, bunurile).

De asemenea, perturbărilor cognitive li se asociază perturbări emoţionale (depresie, stări euforice), anxioase şi tuburări hipnice. De multe ori perturbările subtile de memorie şi comportament sunt trecute cu vederea de familie şi, deseori, şi de medicul de familie, fiind puse pe seama vârstei, aceştia alertându-se adeseori când bolnavul este într-un stadiu evolutiv moderat-sever şi abia atunci reclamând ajutorul psihiatrului.

Evaluările neuropsihiatrice (MMSE, ADAS-cog, ESD, GDS) şi de neuroimagistică (CT, RMN) sunt esenţiale atât pentru susţinerea diagnosticului de demenţă, cât şi pentru aprecierea stadiului evolutiv şi a nivelului de răspuns terapeutic. Pentru că indivizii cu demenţă au adesea multiple comorbidităţi somatice, evaluarea acestora trebuie să intereseze multiple specialităţi medicale (psihiatrie, cardiologie, neurologie, geriatrie, endocrinologie, diabet şi boli de nutriţie etc.) pentru precizarea substratului etiologic al demenţei încă din stadiile incipiente de boală, identificarea factorilor de risc al demenţei (vârsta, factori genetici, imunologici, toxici, traumatici etc.) şi elaborarea unor strategii de tratament al afecţiunilor comorbide (hipertensiune arterială, diabet zaharat, aritmii cardiace, hipercolesterolemie) care s-au dovedit că influenţează riscul de apariţie al bolii Alzheimer.
Stabilirea diagnosticului şi a etapei evolutive sunt condiţii esenţiale pentru instituirea măsurilor de management terapeutic, atât în componenta sa psihofarmacologică, cât şi psihoterapeutică şi a intervenţiilor sociale pentru a oferi şi prelungi un standard acceptabil de viaţă, cu nevoi limitate de îngrijire medicală pentru individul cu demenţă.

Tratamentul farmacologic în demenţă se adresează deficitului cognitiv, dar şi tulburărilor non-cognitive, acestea crescând ca frecvenţă şi intensitate concomitent cu deteriorarea progresivă a funcţiei cognitive. Modificările sistemului colinergic cu scăderea acetilcolinei şi a transmisiei acetilcolinergice, prăbuşirea activităţii acetilcolinesterazei şi creşterea butirilcolinesterazei, scăderea numărului de receptori nicotinici şi muscarinici, au condus la dezvoltarea terapiei cu inhibitori de acetilcolinesterază (Donepezil, Rivastigmină, Galantamină) a căror valoare terapeutică, deşi simptomatică, îi recomandă ca agenţi de linia I în boala Alzheimer. Studii multicentrice au demonstrat eficacitatea Donepezilului (inhibitor reversibil de acetilcolinesterază) atât în formele incipiente de boală Alzheimer, cât şi în stadiile moderat-severe de boală, cu ameliorarea tulburărilor de comportament asociate demenţei. De asemenea, s-a demonstrat că profilul de siguranţă şi tolerabilitate al Donepezilului din stadiile incipiente-moderate de boală se menţine şi în stadiile severe de boală. Acest profil de eficacitate clinică se reflectă şi în ameliorarea evidentă a activităţilor cotidiene zilnice.

Rivastigmina (inhibitor dual de acetilcolinesterază şi butirilcolinesterază) ameliorează funcţia cognitivă la pacienţii cu boală Alzheimer şi demenţă vasculară, fiind demonstrată o afinitate specială a acestei substanţe faţă de arii anatomice care sunt asociate cu funcţii cognitive cum ar fi atenţia şi memoria lucrativă. Prin inhibarea butirilcolinesterazei, rivastigmina are un rol important în managementul terapeutic al simptomelor comportamentale şi psihologice din demenţă, iar administrarea sub formă de plasture cu aplicare transdermică constituie un avantaj la pacienţii care refuză administrarea orală de medicamente.

Galantamina determină o ameliorare semnificativă a disfuncţiilor cognitive în stadiile incipiente şi moderate de boală Alzheimer. Memantina (primul antagonist de receptori NMDA) este recomandată în tratamentul formelor moderat-severe de boală Alzheimer. Studiile au evidenţiat o scădere a declinului cognitiv, efect pozitiv care se reflectă în ameliorarea activităţilor cotidiene zilnice. Tulburările non-cognitive (comportamentale şi psihologice) precum agitaţia, comportamentul agresiv, depresia, productivitatea psihotică, tulburările hipnice devin factori importanţi de stres şi de instituţionalizare şi de aceea este necesară corectarea lor prin medicaţie sedativă, timostabilizatoare, antidepresivă (de ex. sertralină, paroxetină, venlafaxină, mirtazapină) ori antipsihotică (de ex. doze mici de risperidonă).

Pe lângă tratamentul farmacologic, pacienţii cu demenţă pot beneficia de terapie comportamentală privind problemele de alimentaţie, de continenţă sau cele legate de deprinderi sociale. Familiile acestora pot beneficia de consiliere suportivă şi psihoeducaţie privind evoluţia bolii şi posibilităţile terapeutice, reducerea stigmei şi a sentimentului de neputinţă în faţa bolii. În stadiile incipiente pacienţii pot păstra un grad de independenţă dacă se fac eforturi pentru stimularea autoîngrijirii, a contactelor sociale şi a deprinderilor casnice. În stadiile severe, la pacienţii cu îngrijire la domiciliu se poate folosi terapia ocupaţională la domiciliu.

—-
Articol oferit în parteneriat cu Actavis.

* Grupul Actavis este unul dintre primii cinci jucători mondiali în dezvoltarea, producţia şi comercializarea de produse farmaceutice generice. Fondat în 1956, Grupul are peste 10.000 de angajaţi care activează în aproape 40 de ţări ale lumii. Având sediul central în Islanda, compania deţine 19 de unităţi de producţie cu certificare internaţională în 14 state: Italia, SUA, Marea Britanie, Malta, Turcia, Bulgaria, Serbia, Rusia, România, China,
India, Indonezia, Islanda şi Norvegia.

No related posts.