Muzafer Sherif (1906­1988), a fost unul dintre fondatorii psihologiei sociale, a publicat peste 24 de cărţi şi 60 de articole. Cele mai multe dintre cercetările sale au fost realizate împreună cu soţia sa, Carolyn, psihosociolog (1922­1982).Te-ai întrebat vreodată, când erai copil şi te duceai în tabăra de vară, dacă scopul acelei organizări era unul ascuns, adică sfătuitorii taberei ar fi putut fi cercetători adevăraţi care îţi studiază comportamentul?

Muzafer Sherif a iniţiat în 1954 un experiment pentru care a convocat 22 de băieţi cu vârsta de 11 ani, pe care i­a luat într­o tabără de vară în Robber’s Cave (Peştera hoţilor) State Park, Oklahoma, cei mici ştiind că sunt subiecţii unui experiment, bineînţeles cu altă temă. Înainte de excursie, băieţii au fost împărţiţi aleator în două grupuri. Aceste două loturi de subiecţi au stat la baza studiului lui Sherif asupra modului în care
prejudiciul şi conflictul se dezvoltă între două grupuri de oameni.

Experimentul a cuprins trei faze:

1. Faza socializării: Prima fază urmărea realizarea relaţiilor în interiorul unui grup. Când au sosit, băieţii au fost cazaţi în cabine separate şi, în prima săptămână, nu ştiau de existenţa celuilalt grup.
În acest timp, au desfăşurat activităţi ca înotul, plimbările, cu ocazia cărora au creat legături de prietenie. Ambele grupuri şi­au ales un nume pe care şi l­au imprimat pe tricouri şi steaguri: un grup se numea
„Vulturii“ şi celălalt „Gălăgioşii“.

2. Faza divergenţelor: Odată stabilite cele două grupuri, experimentul a trecut la a doua fază, numită faza divergenţelor, când grupurile au aflat fiecare de existenţa celuilalt şi au fost antrenate într­o serie de competiţii.
Curând, semnele conflictului dintre grupuri au apărut sub forma abuzului verbal, se adresau unii altora cu numele echipei, îşi cântau melodii peiorative şi chiar au refuzat să mănânce împreună.

Ostilitatea dintre grupuri a ajuns până la punctul în care echipa de experimentatori a concluzionat că activităţile de producere a divergenţelor nu ar putea continua într­o atmosferă de siguranţă. Astfel, s­a încheiat faza a doua şi s­a trecut la cea de­a treia, anume faza integrării (reducerea divergenţelor).

3. Faza integrării: Întrebarea pe care şi­o adresau experimentatorii era dacă ar putea reuşi să facă cele două grupuri să se îmbrăţişeze şi să se împace.  Astfel, au încercat unele activităţi prin care cele două grupuri au fost aduse împreună pentru a viziona un film şi a se juca cu artificii.
Dar nu a mers! Apoi, au încercat o nouă apropiere: au dus cele două grupuri într­o nouă locaţie şi le­au dat o serie de probleme să le rezolve.

Prima problemă: li s­a spus că proviziile cu apă au fost vandalizate. După ce ambele grupuri au muncit împreună pentru a debloca robinetul, a fost văzut primul semn de pace. La a doua problemă, cele două grupuri se duceau la un local împreună şi trebuiau să plătească pentru filmul pe care vroiau să­l vadă. Surprinzător, ambele grupuri au căzut de acord asupra filmului ce urma să fie vizionat. De asemenea, toţi băieţii au hotărât să călătorească în drumul spre casă în acelaşi autobuz şi chiar au mâncat împreună.

„Accidental“, asupra grupurilor s­au abătut mai multe probleme. Scopul era ca fiecare dintre ei să se fi implicat în clasificarea obiectivelor: băieţii din ambele grupuri au lucrat împreună pentru a atinge un scop de care erau interesaţi cu toţii. Această supraordonare a obiectivelor presupune dorinţă, provocare, situaţii dificile sau primejdioase pe care ambele părţi aflate în conflict trebuiau să le rezolve împreună, nu individual.
Astfel, sarcinile lui Muzafer Sherif au vizat diminuarea comportamentului ostil.

Experimentul Robber’s Cave (Peştera hoţilor) este unul dintre cele mai menţionate studii din psihologia socială, arătându-­ne cât de uşor se pot forma atât opoziţia, cât şi ostilitatea inter­grupuri. În acelaşi timp, este unul dintre cele mai bune exemple de rezolvare a conflictului realizat prin descoperirea supraordonării nevoilor care transcend conflictul dintre grupuri.

de Daniela Tudor

No related posts.