Realizarea conexiunilor dintre gânduri reprezintă esenţa memoriei.

de Anthony J. Greene

Mulţi dintre noi şi-ar dori ca memoria să funcţioneze ca o înregistrare video. Cât de util ar fi un atare mod de funcţionare? Pentru a găsi cheia de la maşină, ar fi suficient să derulăm repede până la momentul în care am folosit-o ultima dată şi să apăsăm „play“. N-am uita de nicio Întâlnire şi nici nu am uita să ne plătim facturile. Ne-am aminti zilele de naştere ale tuturor cunoscuţilor. Am trece toate examenele cu brio.

Sau cel puţin aşa ne imaginăm că ar fi. De fapt, o asemenea memorie ar stoca de cele mai multe ori informaţii inutile şi le-ar combina – fie că vrem, fie că nu vrem – cu informaţiile de care avem cu adevărat nevoie. Nu ne-ar permite să ne stabilim priorităţi sau să facem legăturile dintre evenimente – acele legãturi care le conferă o semnificaţie. Pentru acei foarte puţini oameni care au cu adevărat memorie fotografică – memorie eidetică, cum este numită în limbaj de specialitate – este mai degrabă o povară, decât o binecuvântare.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, memoria nu este ca o înregistrare video – sau ca o agendă, o fotografie, un hard disk sau orice alt dispozitiv obişnuit de stocare cu care a fost comparată. Ea este, mai degrabă, asemenea unei reţele de conexiuni între oameni şi lucruri. Într-adevăr, cercetări recente au arătat că anumite persoane care îşi pierd memoria, îşi pierd şi capacitatea de a face legături între diferite lucruri la nivel mintal. Aceste legături sunt cele care ne permit să înţelegem relaţiile de tip cauză-efect, să învăţăm din greşelile pe care le facem şi să anticipăm evenimente viitoare.

Lucrurile pe care ni le amintim sunt  acelea despre care experienţa ne învaţă că ne vor ajuta să facem predicţii; cele mai noi date de laborator ne arată cum ne folosim de această capacitate predictivă. Alte studii recente arată că, atunci când ne imaginăm viitorul, intervin procese similare cu cele implicate în evocarea trecutului, deşi distincte. Avem de asemenea tendinţa de a ne aminti persoanele şi evenimentele cu încărcătură emoţională şi, de aceea, uitarea unei aniversări este considerată o ofensă: este o dovadă destul de clară că acea dată nu este la fel de importantă ca cele pe care ni le amintim.

Descoperirea faptului că memoria este determinată de conexiuni are implicaţii revoluţionare în domeniul educaţiei. Asta înseamnă că memoria este parte integrantă a gândirii şi că nimic din ceea ce învăţăm nu poate rămâne în izolare; putem învăţa lucruri noi doar în măsura în care le putem corela cu cele pe care le ştim deja. Teoria modernă a memoriei ne poate ajuta să ne organizăm experienţele, să îi învăţăm pe copiii noştri şi să îi ajutăm pe cei cu probleme de învăţare.

Istoria memoriei

Timp de milenii, metaforele despre memorie au mers mână în mână cu tehnologia dedicată  imortalizării  gândurilor. Astfel, în Grecia Antică memoria era asemuită cu urmele lăsate pe o tăbliţă de ceară, în Evul Mediu – cu pergamentul, mai târziu cu cărţile, fişierele, fotografiile, înregistrările video, audio şi cu hard diskul unui computer. Discursul ştiinţific modern încă mai prezintă uneori memoria ca pe o urmă (ca o amprentă într-o bucată de ceară sau ca o urmă scrijelită). În ultima vreme, comparăm memoria umană cu memoria unui computer şi ne inspirăm din aceeaşi taxonomie. Folosim termeni precum „codare“ şi „stocare“, atunci când ne referim la învăţarea noilor amintiri, „reactualizare“ pentru actul de a ne aminti, „adresă“ pentru localizarea unei amintiri în creier şi „output“  pentru un eveniment pe care ni-l amintim – metafore care persistă chiar dacă cunoştinţele noastre despre memorie evoluează.

Viziunea modernă asupra memoriei îşi are rădăcinile în anii ‘30 şi ‘40, când o serie de descoperiri, dintre care cea mai notabilă este a psihologului Karl Lashley de la Universitatea Chicago şi ulterior Universitatea Harward, Statele Unite. Acesta a arătat că învăţarea şi memoria nu sunt captive în propriile lor depozite de păstrare, ci sunt distribuite pe întreaga suprafaţă a cortexului cerebral. Lashley şi-a propus să identifice zona din creier în care este localizat centrul învăţării deconectând sistematic diferite arii ale cortexului cerebral la un număr de şoareci. Spre surprinderea sa, toţi şoarecii au prezentat o uşoară degradare a capacităţii de învăţare, însă la niciunul această degradare nu a fost considerabilă.

Aceste descoperiri au o semnificaţie profundă. Înseamnă că memoria este dispersată, se formează în ariile cerebrale asociate limbajului, funcţiei vizuale, auditive, asociate emoţiilor şi altor funcţii. Înseamnă că învăţarea şi memoria au la bază schimbări la nivelul neuronilor în timp ce interacţionează şi comunică cu alţi neuroni (vezi imaginea de mai sus) şi înseamnă că un mic indiciu poate reactiva o reţea de neuroni între care au existat conexiuni la momentul înregistrării unui eveniment, permiţându-ne să retrăim experienţa. A ne reaminti înseamnă a retrăi.

Tabloul a fost completat de o altă piesă a puzzle-ului, adăugată în anii ‘50, după observaţiile surprinzătoare făcute asupra unor indivizi cu amnezie aproape totală. Cazul cel mai interesant este cel al unui bărbat de 27 de ani din Connecticut, cunoscut ca HM şi identificat după moartea sa în 2008, ca fiind Henry Gustav Molaison,  care avea o formă severă de epilepsie care nu răspundea la medicaţia administrată. Din nefericire, în acele vremuri, extirparea sau deconectarea unor porţiuni extinse de ţesut cerebral era o practică comună. După ce HM a fost supus unei operaţii de rezecţie cerebrală, acesta a manifestat una dintre cele mai extreme forme de amnezie cunoscute în istorie. Cazul lui şi altele similare au arătat că leziunile de la nivelul hipocampului – o structură cerebrală de forma osului iadeş, localizată în profunzime, sub circumvoluţiunile cortexului cerebral -  duc la o incapacitate aproape completă a oamenilor de a forma noi amintiri sau de a învăţa asocieri complexe. Minţile acestor oameni rămân blocate în stadiul la care erau În momentul în care s-a produs afectarea neuronală; cu cât leziunea este mai mare cu atât mai severă este amnezia.

Iniţial, această descoperire părea că se află în contradicţie cu o alta care arăta că învăţarea şi memoria sunt distribuite în toată masa cerebrală.  S-a dovedit însă că hipocampul nu este sursa sau depozitarul memoriei, ci mai degrabă un mediator esenţial în formarea acesteia. Într-un creier foarte mic, este posibil ca fiecare neuron să fie conectat cu toţi ceilalţi neuroni. Dacă Însă un creier uman ar funcţiona după acest model, ar însemna ca fiecare dintre sutele de miliarde de neuroni să fie în conexiune cu toţi ceilalţi neuroni,  o configuraţie absurd de greoaie. Hipocampul este cel care rezolvă această problemă, acţionând ca un fel de panou neuronal de comandă care conectează ariile corticale îndepărtate asociate limbajului, funcţiei vizuale şi altor capacităţi, pe măsură ce reţelele sinaptice se conturează şi formează amintirile (vezi imaginea de mai jos).

Cercetări recente asupra amneziei ne oferă o imagine chiar mai sumbră a acestei afecţiuni, oferind în acelaşi timp descoperiri uimitoare despre ce este în realitate memoria. Amnezicii cu leziuni la nivelul hipocampului par a manifesta deteriorări care depăşesc cu mult capacitatea de creare a amintirilor. Aceştia au de asemenea dificultăţi majore în a-şi imagina evenimente viitoare, trăind mai degrabă într-o realitate fragmentată, deconectată. Într-un studiu publicat în 2007, psihologul Eleanor Maguire şi echipa ei de cercetare de la University College London, Marea Britanie, au cerut subiecţilor amnezici şi celor cu memorie normală să elaboreze scenarii ipotetice în forma unor scenete scurte şi simple. (Cercetătorii au oferit participanţilor un cartonaş cu sugestii în care erau prezentate pe scurt elementele acţiunii, astfel încât niciunul dintre subiecţi să nu uite ordinea acestora.)

Într-unul din scenarii, participanţii trebuiau să-şi imagineze că se află în sala principală a unui muzeu cu multe exponate. Cei cu o memorie normală au putut, în general, să dezvolte o naraţiune coerentă referitoare la oameni şi la activităţile acestora. Pe de altă parte, subiecţii amnezici au putut vizualiza doar câteva detalii, care erau adesea izolate şi fără coerenţă temporo-spaţială. O povestire tipică: „Păi, sunt uşi mari! Ar mai fi nişte exponate! Nu ştiu ce sunt aceste exponate! Ar mai fi şi oameni“. Aşadar, ceea ce se pierde în amnezie este capacitatea de a face conexiuni între lucruri şi de a identifica o semnificaţie a acestora. Pentru o minte care nu poate realiza aceste legături, fiecare clipă este un eveniment izolat, fără continuitate, fiecare gând este trecător şi fără vreo legătură cu un altul, fiecare precept este irelevant, fiecare eveniment, surprinzător.

Potrivit studiilor imagistice recente, conexiunile care se stabilesc la nivelul întregii mase cerebrale ne ajută, de asemenea, să anticipăm viitorul. Imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională evidenţiază schimbările de concentraţie a oxigenului din sânge în diferite zone cerebrale. Atunci când subiecţii sunt solicitaţi să rezolve sarcini de memorie, se presupune că sunt implicate ariile cerebrale care folosesc mai mult oxigen. În 2007, o echipă condusă de psihologul Kathleen McDermott de la Universitatea Washington din St. Louis, Statele Unite, şi, separat, psihologul Daniel L. Schacter de la Universitatea Harvard, Statele Unite, şi colegii săi, au arătat că un adevărat mozaic de arii cerebrale, similar cu cel implicat în procesele mnezice, este activat atunci când subiecţii îşi imaginează detalii ale unor evenimente ipotetice viitoare. În studiul realizat de McDermott li s-a spus participanţilor că li se va cere să Îşi imagineze un eveniment din viitor. Odată introduşi în echipamentul de scanare, un cercetător anunţa cuvântul cheie – să spunem „zi de naştere“ -, iar subiecţii trebuiau să se gândească (fără să verbalizeze, întrucât acest lucru nu este permis în timpul unei operaţiuni de scanare) cum, unde şi cu cine şi-ar sărbători următoarea zi de naştere. La fel ca în cazul amintirilor, acele proiecţii  în viitor au generat activitate atât la nivelul hipocampului, cât şi în multe alte arii corticale.

Într-un experiment realizat în 2009, pe baza unui scenariu similar, echipa condusă de Schacter i-a rugat pe subiecţi să îşi amintească o anumită experienţă, nu să îşi imagineze una nouă. Cercetătorii au observat că, deşi activitatea cerebrală a participanţilor la studiu era similară cu cea a subiecţilor care şi-au imaginat un scenariu nou, pattern-urile erau evident distincte, ceea ce sugerează că anticiparea unor evenimente viitoare nu reprezintă o simplă rearanjare a experienţelor trecute, într-o formă originală sau ipotetică (vezi imaginea de mai sus). Fiecare nou eveniment are un anumit element de noutate, chiar dacă este trăit în circumstanţe similare celor anterioare, astfel cã pattern-ul activării neuronale este diferit de fiecare dată. Creierul nostru a evoluat nu numai în vederea învăţării şi dezvoltării memoriei, ci şi pentru gestionarea legăturilor: trecut, prezent şi viitor.

Memoria, ca şi conexiune

Capacitatea de a realiza şi de a menţine conexiuni nu ne oferă doar un inventar al evenimentelor, ci şi bazele înţelegerii. Acest aspect esenţial al învăţării este exprimat de o serie de clişee de tipul „Unu şi cu unu fac doi“ sau „Am pus lucrurile cap la cap“. Ne folosim de aceste conexiuni de mii de ori pe zi, iar înţelegerea modului lor de funcţionare este crucială pentru a înţelege cum învăţăm.

Conexiunile se dezvoltă de la simple legături între lucruri, la cascade de inferenţe mai complexe. Datorită acestor legături dintre lucruri, evenimente, oameni şi dintre acţiunile noastre – aşa-zisele asocieri între itemi -, anumite obiecte evocă amintirile, devenind suveniruri. Vizitarea şcolii unde ai învăţat, mirosul frunzelor arzând sau o scrisoare de la cineva drag, ne poate aminti evenimente la care, poate, nu ne-am mai gândit de ani. Asocierea itemilor ne permite să ne amintim că în Italia se beau vinuri bune şi ne ajută să facem legătura între numele şi figurile oamenilor. Itemii pot fi de asemenea indicii de reactualizare (retrieval cues). O sonerie ne aminteşte că cina este încă în cuptor. La vederea unui coleg de serviciu care vine pe hol, ne amintim să notăm o întâlnire pe calendar.

Dacă adunăm laolaltă suficiente asemenea asocieri de itemi, vom crea o reţea de conexiuni care ne pot ajuta să facem predicţii şi în timp, să ne desfăşurăm activitatea mai eficient. În forma lor cea mai simplă, asocierile predictive ne amintesc că zăpada moale va înfunda aparatul de dezăpezire şi că umorul indecent îi va supăra pe unii oameni. Însă multe asocieri predictive sunt mult mai nuanţate. Şeful tău s-ar putea să se supere dacă spui o glumă deocheată la birou, dar nu şi atunci când o spui la o bere, deşi chiar şi atunci s-ar putea să se uite în jur să vadă cine îl vede, înainte să înceapă să râdă. Elaborarea unor predicţii presupune evaluarea a numeroase variabile, ceea ce necesită un creier suficient de mare pentru învăţarea tuturor legăturilor implicate. Într-adevăr, interacţiunea socială poate genera cele mai mari provocări predictive şi e foarte posibil să fi constituit un stimulent major în rândul strămoşilor noştri preumani, pentru evoluţia abilităţilor noastre excepţionale de învăţare.

La baza flexibilităţii învăţării şi memoriei se află generalizarea. Fiul meu, în vârstă de un an, a avut de curând o experienţă foarte plăcută hrănind nişte raţe şi, curând după acest eveniment, a fost în stare să identifice raţele fără probleme, indiferent de culoare sau de vârstă. În plus, el generalizează excesiv: în vocabularul lui şi gâştele, şi lebedele sunt tot raţe. În cele din urmă, va învăţa să deosebească păsările de apă şi poate, cu timpul, şi diferitele tipuri de  raţe, aşa cum va învăţa mai târziu să deosebească o varză de o salată şi diferitele feluri de salată între ele. Generalizarea şi particularizarea reprezintă yin-ul şi yang-ul învăţării şi memoriei – procese complementare care  acţionează împreună pentru a da formă asocierilor pe care le facem.

Pe măsură ce acumulăm informaţii în decursul vieţii şi realizăm conexiuni între evenimente în memorie, învăţăm să modelăm întâmplări complexe şi să facem inferenţe referitoare la noi relaţii. În laboratorul pe care îl conduc, am explorat modul în care oamenii folosesc relaţiile învăţate pentru a face predicţii. Într-un experiment publicat în 2006, participanţilor introduşi într-un aparat RMN funcţional le era prezentat un monitor pe care se derulau perechi de imagini neobişnuite, extrase din alfabetul japonez hiragana (vezi imaginea din pagina următoare, sus). Pentru fiecare pereche, participanţii au fost solicitaţi să facă click pe una sau pe cealaltă dintre imagini, fapt care genera apariţia unui masaj – „corect“ sau „incorect“, în funcţie de alegere – dându-le posibilitatea să înveţe care simbol dintr-o anumită pereche era preferat. Apoi, le-am arătat alte perechi de imagini şi le-am cerut să aleagă figura care credeau ei că este corectă, pe baza ierarhiei sugerate în faza de învăţare. Subiecţii cu scoruri ridicate – cei care au folosit inferenţe – au prezentat o activitate mai intensă la nivelul hipocampului decât cei cu scoruri aproape de nivelul unui scor obţinut prin voia întâmplării – cei care doar au ghicit -, ceea ce sugerează că reţelele mnezice sunt activate la maximum la nivelul întregului creier atunci când oamenii uzează de cunoştinţele lor pentru a face predicţii. Acest studiu şi altele asemănătoare lui ne permit să înţelegem cum reuşim să lipim laolaltă frânturi de informaţie acumulate de-a lungul anilor şi cum le folosim pentru a merge mai departe prin viaţă.

Caracterul cumulativ şi adaptativ al memoriei ne poate cauza uneori neplăceri, modificând amintirile în loc să le amplifice. În anii ‘90, psihologul Elizabeth Loftus, în prezent la Universitatea California, Irvine, Statele Unite, a realizat un număr impresionant de cercetări care ne arată cât de uşor este să creăm amintiri false, ale unor evenimente trecute. Într-unul dintre studii participanţii au vizionat filmul unui accident de maşină. Cercetătorii i-au întrebat pe câţiva dintre subiecţi cu ce viteză credeau ei că rulau maşinile când s-au „izbit“ una de cealaltă, iar pe alţii i-au întrebat cât de repede rulau maşinile când s-au „lovit“. Cei care au auzit cuvântul „izbit“ au oferit estimări semnificativ mai mari ale vitezei autovehiculelor. În alte experimente, după ce vizionau înregistrarea video a unui accident, subiecţilor le erau furnizate informaţii incorecte despre cele Întâmplate; de exemplu, erau întrebaţi în mod repetat dacă semaforul s-a făcut galben înainte de coliziune, când de fapt acesta era verde. Mulţi dintre subiecţi şi-au amintit culoarea galbenă, deşi semaforul nu fusese niciodată aşa – de aceea se apreciază că mărturia martorilor oculari după interogarea de către poliţie poate fi nerelevantă. Pentru a evita acest tip de maleabilitate, avocaţii experimentaţi le spun clienţilor lor să scrie ce s-a întâmplat cât mai repede, înainte să discute despre incident. (Pentru mai multe informaţii despre veridicitatea mărturiilor depuse de martorii oculari vezi „Do the Eyes Have It?“ by Hal Arkowitz and Scott O. Lilienfeld; Scientific American Mind, January/February 2010.)

Predare, memorie

În anii ‘70, perioada în care treceam prin şcoala primară, profesorii promovau adesea învăţarea prin memorare mecanică. A trebuit să memorez tabla Înmulţirii, Preambulul la Constituţia Statelor Unite şi poezii pe care nu le înţelegeam deloc. Deşi zilele învăţării prin repetarea la nesfârşit a informaţiilor sunt în sfârşit apuse, educaţia continuă să se bazeze pe metode conservatoare, cum ar fi schemele mnemotehnice arbitrare -acronime fără legătură cu ceva anume, folosite ca indiciu de reactualizare. Nu spun că diverse lucruri nu trebuie să fie învăţate. Unele, cum sunt numerele de telefon şi numele persoanelor, sunt inerent arbitrare şi, în cazul lor, memorarea mecanică s-ar putea dovedi potrivită. Însă ceea ce ne arată cercetarea modernă în domeniul memoriei este că aparatul cerebral (creierul) este proiectat să recunoască şi să organizeze conexiuni coerente, nu arbitrare. Realizând legături între informaţiile noi pe care le învăţăm şi asocierile existente – iniţiind învăţarea contextuală – obţinem rezultate mult îmbunătăţite.

Să spunem, de exemplu, că le predaţi elevilor un roman istoric precum „Litera stacojie“. Înainte de a menţiona numele „Hester Prynne“, poate ar fi bine să discutaţi mai întâi despre maniera – cunoscută deja elevilor dvs. – în care societatea puritană reflecta anumite adevăruri, de exemplu: că liderii religioşi nu respectă întotdeauna ceea ce predică; părerea celor de acelaşi rang atârnă greu şi persistă; ruşinea ascunsă macină sufletul care poartă această povară. Aţi putea continua, prezentându-le cum era societatea puritană diferită de cea prezentă: traiul la limita supravieţuirii necesita conformism colectiv; tehnologia era primitivă; convingerile religioase erau o problemă de interes public. Elevii îşi pot apoi imagina modul de viaţă al personajelor, de la relaţiile familiale, până la câinii care alergau după porci pe stradă. Pe măsură ce cunoştinţele despre contextul povestirii sunt aprofundate, elevii pot aborda idei abstracte ca, de pildă, structurile politice şi juridice ale societăţii puritane. Până la acest moment, elevii şi-au format deja o reţea complexă de asocieri care le va permite să insereze lecţiile din manual în propriul lor sistem de gândire. Pot lăsa povestea la o parte, pentru a se concentra pe semnificaţia acesteia.

Învăţarea contextuală  poate fi utilizată chiar şi în cazul sarcinilor dificile, a căror rezolvare pare a fi posibilă doar folosind memorarea mecanică, cum este cazul tablei înmulţirii. Îl poţi Învăţa mai bine pe un copil că 3 ori 4 fac 12 dacă aduci această operaţie matematică în lumea reală. Întreabă o fată căreia îi plac maşinile de câte roţi are nevoie pentru trei piloţi de curse care rulează pe patru roţi fiecare. În timp ce memorează tabla înmulţirii, ea va învăţa ce presupune înmulţirea, ceea ce o va ajuta să rezolve probleme care implică înmulţirea mai târziu. Atunci când capătă un aspect complex, ştiinţa devine o extensie a curiozităţii naturale a elevului de a descoperi cum funcţionează lucrurile, aşa cum istoria, ca memorie colectivă, îi pune pe elevi în legătură cu continuumul civilizaţiei şi cum artele frumoase îi conectează cu minţile artiştilor. Dacă legăturile dintre subiectul studiat şi elevi sunt relevante şi personale pentru ei, materialul învăţat devine parte din fiinţa lor.

Lecţiile de învăţare asociativă pot, de asemenea, oferi profesorilor o perspectivă nouă asupra învăţării timpurii şi instruirii copiilor cu probleme de învăţare. De exemplu, un copil mic care crede că toate păsările de apă sunt raţe ar putea învăţa mai târziu caracteristicile care diferenţiază aceste păsări între ele, apoi excepţiile de la aceste carcacteristici şi, în timp, relaţii chiar mai complicate.

Conexiunile ne ajută să ancorăm o serie de cunoştinţe mult mai complicate despre cum funcţionează lumea şi să negociem structurile complexe din jurul nostru. Memoria reprezintă o latură dinamică a intelectului nostru. Iar pe măsură ce Înţelegem mai bine memoria, vedem că aceste conexiuni pe care le realizăm Între oameni, locuri şi lucruri din viaţa noastră, Între trecut, prezent şi viitor, nu sunt generate de la sine de memorie. Memoria este generată de aceste conexiuni.

În ciuda metaforelor imperfecte pe care le-am oferit, probabil că ştim de multă vreme că memoria reprezintă mai mult decât un simplu depozitar al experienţei. Gândiţi-vă la vechii greci. Muzele nu erau doar zeiţele, adevărată sursă de inspiraţie pentru poezie, muzică şi toate formele de creaţie artistică şi cele în cinstea cărora erau ridicate temple. Erau şi patroanele artelor liberale şi izvoare nesecate de filozofie, cunoaştere, cugetare şi înţelepciune. Iar mama şi regina tuturor muzelor? Mnemosyne, muza memoriei.

No related posts.

Aceasta atitudine o consideram neadecvata si consideram necesar sa luam pozitie, pentru a stopa aplicarea ei.
De buna credinta am primit toate masurile, care au venit anterior si am realizat platile cerute de catre forurile reprezentative. Dar a venit timpul sa se inteleaga sensul acestei reprezentari, pornind de la respect reciproc si colaborare.

Consideram ca e necesara masura boicotului acestei dispozitii, deoarece:
1) Nu au existat consultari si propuneri pe acesta tema cu membrii colegiului (toti psihologii autorizati) asa cum este corect cand se ia o astfel de decizie ;
2) Aceasta dispozitie ingreuneaza activitatea psihologilor atat financiar cat si ca timp alocat: statului la coada la posta lunar, scrisului in 4 registre, cumpararii de registre, hartie, timbre si utilizarii a o parte din timpul alocat examinarii si/sau terapiei completarii dosarelor.
3) Avem deja registru unic, parafe cu cod, stampile cu nr.de inregistrare . Legea 214/2004cap.II art.2 spune ca dreptul de libera practica se exercita olograf, cu mentionarea in clar a numelui si a codului personaldin Registrul Unic concomitent cu aplicarea parafei, nu a timbrului.
4) Acesta dispozitie nu creste calitatea actului profesional si nu elimina profesarea fara autorizatie, dar ii descurajeaza pe cei care se straduiesc sa lucreze corect.

A devenit un lux sa fii psiholog din cauza: cotizatiei, taxelor, costului cursurilor si deplasarilor si cazarii pentru participare, costului testelor .
Refuzam sa consideram ca aceasta dispozitie este a psihologilor din Romania si cerem ca, orice masura legala, care ne priveste sa fie rezultatul unei consultari.
Va cerem sa reveniti asupra masurii initiate si sa reganditi, in mod colaborativ,toate masurile, ce ne privesc.
Va cerem sa reganditi pozitia psihologului prin masuri protective.
Va cerem sa ne protejati drepturile legale, drepturile proesionale si sa va luptati mai mult pentru integrarea profesionala in domeniul sanatatii.
Va multumim respectuos, noi, membrii Colegiului Psihologilor!

No related posts.

de Shelley Carson

Este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai prosperi antreprenori, cu sute de brevete de invenţie – inclusiv Segway-ul, dar nu-l veţi vedea niciodată pe Dean Kamen îmbrăcat în costum şi la cravată: excentricul inventator poartă aproape exclusiv blugi. A stat cinci ani la facultate înainte să renunţe, nu-şi ia niciodată vacanţă şi nu a fost niciodată căsătorit. Kamen guvernează (alături de Miniştrii Îngheţatei, „Brunch“-ului şi Nepotismului) regatul- insulă al Găluştii de Nord din Connecticut, care s-a „desprins“ de Statele Unite şi are propria monedă, a cărei unitate este pi. Vizitatorilor li se emite un formular de viză care include spaţii pentru notarea semnelor de identificare atât de pe faţă, cât şi de pe fese.

Kamen, care este neobosit în efortul său de a-i încuraja pe copii să urmeze cariere în domeniul ştiinţelor şi ingineriei, este unul dintre multele persoane care dispun de o creativitate deosebită şi al căror comportament este uneori considerat de ceilalţi ciudat. Albert Einstein obişnuia să adune chiştocuri de ţigară de pe stradă şi folosea tutunul din acestea pentru pipa sa; Howard Hughes petrecea zile în şir pe un scaun aşezat într-o zonă aşa-zis sterilă din apartamentul său din Hotelul Beverly Hills; compozitorul Robert Schumann credea că muzica sa îi era dictată de dincolo de mormânt de Beethoven şi de alte asemenea celebrităţi trecute în nefiinţă, iar despre Charles Dickens se spune că se apăra cu umbrela de atacurile unor ştrengari imaginari în plimbările pe care le făcea pe străzile Londrei.

Apropiindu-ne mai mult de zilele noastre, putem menţiona preocupările lui Michael Jackson pentru operaţiile de rinoplastie, preferinţa lui Dali pentru animalele de companie periculoase sau costumaţia întruchipând o lebădă a cântăreţei din Islanda Björk, la decernarea premiilor Oscar.

Nu doar persoanele obişnuite îi percep pe oamenii foarte creativi ca fiind excentrici. Aceştia se percep adesea ei înşişi ca fiind diferiţi şi incapabili să se integreze. Ultimele descoperiri în materie de imagistică cerebrală, studiul creativităţii şi biologie moleculară sugerează că aceste percepţii nu sunt exclusiv bazate pe câteva povestioare anecdotice despre nişte cercetători şi artişti „ciudaţi“. În realitate, creativitatea şi excentricitatea merg adesea mână în mână, iar oamenii de ştiinţă consideră acum că ambele trăsături ar putea fi puse pe seama modului în care creierul procesează informaţia pe care  o primeşte. Chiar şi în lumea afacerilor s-a remarcat o apreciere crescândă a corelaţiei dintre o gândire creativă şi un comportament neconvenţional, concretizată într-o mai mare acceptare manifestată faţă de cel din urmă.

Stabilirea conexiunii

Incidenţa comportamentului bizar la persoanele creative este prea mare pentru a fi considerată o simplă coincidenţă. Chiar şi în Grecia antică, atât Platon, cât şi Aristotel comentau comportamentul neobişnuit al poeţilor şi dramaturgilor (Aristotel a fost, de asemenea, primul care a remarcat relaţia dintre creativitate şi depresie, o corelaţie susţinută de cercetările moderne). În urmă cu mai bine de un secol, criminalistul italian Cesare Lombroso inventaria în cartea sa „Omul de geniu“ comportamentele personalităţilor marcante şi le punea pe seama aceleiaşi „degenerări“ ereditare incriminate şi în cazul criminalilor violenţi.

În ultimele decenii, psihologii şi alţi oameni de ştiinţă au explorat această conexiune utilizând instrumente de evaluare validate empiric atât pentru creativitate, cât şi pentru excentricitate. Pentru a măsura creativitatea, cercetătorii pot avea în vedere performanţele creative, implicarea subiectului în activităţi creative sau capacitatea acestuia de a gândi creativ (de exemplu să dea o nouă utilitate unui obiect casnic). Pentru măsurarea excentricităţii, cercetătorii utilizează adesea scale de evaluare a personalităţii schizotipale.

Personalitatea schizotipală se poate manifesta într-o serie de forme printre care: gândirea magică (idei fanteziste sau credinţa în existenţa fenomenelor paranormale, cum era convingerea lui Schumann că Beethoven îi dicta muzica de dincolo de mormânt), experienţe perceptive neobişnuite (distorsiuni ale percepţiei, precum impresia lui Dickens că era urmărit de personaje din romanele sale), anhedonie socială (preferinţa pentru activităţi solitare – Emily Dickinson, Nikola Tesla şi Isaac Newton, de exemplu, preferau munca în locul socializării) şi o uşoară paranoia (ideea neîntemeiată că oamenii sau obiectele din mediul subiectului ar putea reprezenta o ameninţare, ca în cazul lui Hughes – renumit pentru neîncrederea sa în ceilalţi).

Personalitatea schizotipală reprezintă o variantă mai uşoară a tulburării de personalitate schizotipală care face parte dintr-un grup de tulburări ale personalităţii apreciate ca „bizare sau excentrice“ în Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale elaborat de Asociaţia Americană de Psihiatrie. Diagnosticul de schizotipal s-a desprins în urma unor studii epidemiologice extinse în cadrul cărora cercetătorii au observat la rudele subiecţilor diagnosticaţi cu schizofrenie o probabilitate mai accentuată de manifestare a unor comportamente şi credinţe bizare decât în cazul rudelor celor care nu sufereau de schizofrenie. Persoanele cu trăsături schizotipale pot adopta, de exemplu, un stil vestimentar cu totul deosebit; pot prezenta un model de discurs oarecum neobişnuit; pot reacţiona inadecvat în situaţii sociale; pot crede în existenţa fenomenelor supranaturale precum telepatia sau semnele prevestitoare, iar stabilirea unei relaţii cu aceste persoane, atât fizic, cât şi emoţional se poate dovedi dificilă. Pe scurt, persoanele care prezintă trăsături schizotipale sunt excentrice.

Asta nu înseamnă însă că toţi cei la care se pot identifica asemenea trăsături prezintă o tulburare de personalitate. Aceşti oameni sunt adesea foarte activi, talentaţi şi inteligenţi. Mulţi dintre studenţii mei de la Universitatea Harvard, de pildă, obţin scoruri peste medie la scalele de evaluare a manifestărilor schizotipale precum şi la probele de evaluare a creativităţii şi inteligenţei.

Natură sau educaţie?

Prima dovadă ştiinţifică a legăturii dintre personalitatea schizotipală şi creativitate a apărut în urma unui studiu realizat în 1966 de către geneticianul behaviorist american Leonard Heston. În acest studiu devenit clasic, Heston a arătat că la copiii cu mame biologice care sufereau de schizofrenie, adoptaţi la naştere, probabilitatea de a urma o carieră sau activităţi mai creative era mai mare decât în cazul copiilor adoptaţi de la mamele care nu sufereau de această tulburare (ceea ce susţine teoria lui Lombroso potrivit căreia comportamentul bizar adesea însoţit de creativitate este moştenit).

După 40 de ani, cercetătorul de la Harvard Dennis Kinney a refăcut împreună cu echipa sa studiul lui Heston, sugerând că persoanele cu trăsături schizotipale ar putea moşteni manierele neconvenţionale de gândire şi percepţie asociate schizofreniei, fără însă a moşteni boala în sine. În acest studiu, Kinney şi colegii săi au evaluat 36 de copii adoptaţi de la părinţi schizofrenici şi 36 de copii constituind grupul de control, adoptaţi de la părinţi fără schizofrenie, şi au utilizat The Lifetime Creativity Scales (Scala de evaluare a creativităţii pe parcursul vieţii). Ei au observat că acei copii adoptaţi de la părinţi schizofrenici şi care prezentau manifestări proprii trăsăturilor schizotipale au obţinut scoruri mai ridicate în ceea ce priveşte creativitatea, comparativ cu subiecţii din grupul de control. Echipa lui Kinney a mai observat ceva: unii dintre subiecţii din grupul de control fără cazuri de schizofrenie în familie prezentau caracteristicile profilului personalităţii schizotipale – obţinând şi ei scoruri ridicate la creativitate, comparativ cu alţi subiecţi din grupul de control.

Recurgând la o abordare inversă, studiile recente realizate de investigatorul britanic Daniel Nettle şi de cercetătorii australieni David Rawlings şi Ann Locarnini au confirmat faptul că persoanele creative tind să obţină scoruri mai ridicate la scalele de evaluare a trăsăturilor schizotipale decât persoanele mai puţin creative. În studiul meu, realizat la Harvard, în parte cu ajutorul colegei mele Cynthia A. Meyersburg, am observat că subiecţii cu scoruri ridicate la o probă de realizări creative în domeniul artelor sunt mai înclinaţi să susţină gândirea magică – credinţa în comunicarea telepatică, vise care prevestesc viitorul şi amintiri din vieţile trecute. Este de asemenea mai probabil ca aceşti subiecţi să mărturisească trăirea unor experienţe perceptuale neobişnuite cum ar fi senzaţia de deja vu sau auzul unor voci şoptite în bătaia vântului.

În două studii despre trăsăturile schizotipale şi creativitate – publicate în 1989 şi 1997 – atât Robert Prentky, în prezent psiholog criminalist la Universitatea Fairleigh Dickinson, cât şi J.H. Brod de la Universitatea Oxford au ajuns la concluzia că, pe lângă faptul că persoanele foarte creative prezintă mai multe trăsături schizotipale, asocierea dintre creativitate şi aceste trăsături tinde să fie moştenită, indicând din nou componenta genetică.

Cum se poate ca gândurile şi comportamentele bizare să intensifice capacitatea unei persoane de a gândi creativ? Cercetările mele sugerează că aceste manifestări ale personalităţii schizotipale ca atare nu reprezintă premisa creativităţii; este totuşi posibil ca anumite mecanisme cognitive care stau la baza excentricităţii să stimuleze gândirea creativă. În modelul elaborat de mine al „vulnerabilităţii comune“, model ce ilustrează relaţia dintre creativitate şi excentricitate, am introdus ideea că unul dintre aceste mecanisme subiacente reprezintă o dispoziţie naturală pentru dezinhibare cognitivă.

Prea multă informaţie

Dezinhibarea cognitivă reprezintă incapacitatea de a ignora informaţiile irelevante pentru scopurile actuale sau pentru supravieţuire. Noi toţi dispunem de filtre mentale care păstrează în fundal o mare parte a activităţii de procesare care are loc la nivel cerebral. Organele noastre de simţ transmit atât de multe semnale, de exemplu, încât dacă am fi atenţi la toate acestea, am fi copleşiţi. Mai mult decât atât, creierul nostru accesează permanent imagini şi amintiri stocate la nivel cerebral pentru a procesa şi decodifica informaţiile noi. Datorită acestor filtre cognitive, cea mai mare parte a informaţiilor noi nu este niciodată conştientizată.

Există însă diferenţe individuale în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie pe care o blocăm; s-a observat astfel că atât persoanele cu trăsături schizotipale, cât şi cele schizofrenice prezintă o funcţionare redusă a unuia dintre aceste filtre care poartă numele de inhibiţie latentă (IL). Un nivel scăzut al IL pare a creşte volumul de stimuli nefiltraţi ce pătrund în câmpul conştiinţei şi este asociat cu idei bizare şi halucinaţii. În aceste condiţii, este uşor de înţeles cum pătrunderea informaţiei nefiltrate în câmpul conştiinţei poate da naştere unor experienţe perceptive neobişnuite cum ar fi perceperea unor voci sau a unor persoane imaginare.

Este de asemenea posibil ca dezinhibiţia cognitivă să stea la baza experienţelor de tip Evrika!. În aceste momente de revelaţie, filtrele cognitive se relaxează temporar permiţând ideilor latente să apară în prim-planul conştiinţei în acelaşi mod în care gândurile bizare ies la suprafaţă la psihotici. Să ne gândim la următorul exemplu din romanul Sylviei Nasar „O minte sclipitoare“, publicat în 1998, despre câştigătorul Premiului Nobel (diagnosticat cu schizofrenie), John Forbes Nash. Întrebat de ce consideră că extratereştrii îl contactează, acesta a răspuns: „Pentru că ideile mele despre fiinţele supranaturale s-au născut la fel ca ideile mele despre matematică. Aşa că le-am luat în serios“. (Cazul lui Nash ne arată cum mecanismul cognitiv implicat în experienţele revelatoare de tip Evrika! este similar cu cel asociat manifestării delirante numită inserţia gândirii, în care psihoticii consideră că gândurile le sunt impuse de forţe din exterior. Cele mai multe dintre persoanele diagnosticate cu psihoză sau schizofrenie însă nu produc idei considerate creative. Capacitatea de a folosi dezinhibiţia cognitivă într-o manieră creativă depinde de prezenţa unor capacităţi cognitive suplimentare asociate unui nivel ridicat de funcţionare.)

O filtrare cognitivă redusă ar putea explica şi tendinţa persoanelor foarte creative de a se concentra intens asupra universului lor interior în detrimentul nevoilor sociale sau chiar al celor de îngrijire personală. (Beethoven, de exemplu, avea dificultăţi legate de igiena proprie). Atunci când câmpul conştiinţei este asaltat de stimuli neobişnuiţi şi nefiltraţi este dificil să nu îţi concentrezi atenţia asupra acestui univers interior.

În 2003, colegul meu Jordan Peterson şi cu mine am publicat date rezultate în urma cercetărilor realizate la Harvard şi la Universitatea din Toronto, potrivit cărora este mai posibil ca persoanele foarte creative să manifeste dezinhibiţie cognitivă, comparativ cu cele mai puţin creative. Într-o serie de studii, am administrat câtorva sute de subiecţi o probă de evaluare a inhibiţiei latente (menită să măsoare cât de uşor ignoră subiecţii stimulii la care au fost deja expuşi). Am evaluat de asemenea creativitatea, folosind diferite instrumente, printre care: probe de gândire divergentă (care necesită elaborarea unui număr mare de răspunsuri sau soluţii la o problemă), măsurarea gradului de deschidere faţă de  diferite experienţe (o trăsătură de personalitate asociată adesea cu creativitatea), Scala de evaluare a personalităţii creative (Creative Personality Scale) şi Chestionarul de evaluare a performanţelor creative (Creative Achievement Questionnaire), care măsoară performanţele creative de-a lungul vieţii). La cei cu scoruri ridicate la fiecare dintre aceste instrumente de evaluare, probabilitatea de a avea scoruri scăzute la proba de evaluare a inhibiţiei latente (indicând dezinhibare cognitivă) a fost mai mare comparativ cu subiecţii mai puţin creativi. Credem că un nivel mai scăzut al inhibiţiei cognitive permite pătrunderea în câmpul conştiinţei a unui volum mai mare de informaţii care pot fi ulterior reprocesate şi recombinate într-o manieră nouă şi originală, rezultând astfel idei creative.

Studiile care utilizează imagistica cerebrală şi electroencefalografie (EEG) susţin teoria potrivit căreia la persoanele foarte creative probabilitatea dezinhibiţiei cognitive este mai mare decât la cele mai puţin creative. Începând cu sfârşitul anilor ‘70, cercetătorul Colin Martindale de la Universitatea Maine a iniţiat o serie de studii despre creativitate utilizând EEG. Împreună cu colegii săi, acesta a observat la persoanele foarte creative un flux crescut al undelor din gama alfa (cu o frecvenţă de 8-12 herţi sau cicli pe secundă), în timpul sarcinilor implicând creativitatea, comparativ cu persoanele mai puţin creative. Martindale şi echipa sa au interpretat fluxul ridicat al undelor alfa ca pe un marker al unei activări corticale scăzute şi al unei atenţii defocalizate, sugerând că la persoanele creative este permisă pătrunderea în câmpul conştiinţei a unui volum mai mare de informaţii în timpul activităţilor creative.

Andreas Fink şi echipa sa de la Universitatea Graz, Austria, care au utilizat datele obţinute de Martindale într-o serie de studii realizate în ultimii cinci ani, are o interpretare diferită a fluxului ridicat al undelor alfa asociat cu creativitatea. Cercetătorii consideră că acesta indică o concentrare a creierului asupra stimulilor interni mai degrabă decât asupra celor veniţi dinspre exterior. Această interpretare explică tendinţa persoanelor creative de a se concentra mai ales asupra vieţii interioare, fapt care reprezintă de asemenea un indicator al personalităţii schizotipale.

O altă cercetare asupra creierului, publicată în 2009 de John Kounios de la Universitatea Drexel şi de Mark Beeman de la Universitatea Northwestern, a avut în vedere examinarea foarte detaliată a experienţelor de tip Evrika!. Kounios şi Beeman le-au cerut subiecţilor participanţi să rezolve sarcini presupunând asocieri de cuvinte în timp ce erau înregistrate traseele undelor cerebrale (brain patterns) fie cu ajutorul imagisticii prin rezonanţă magnetică funcţională, fie cu ajutorul EEG. (De exemplu, să se gândească la un cuvânt care poate alcătui un cuvânt compus împreună cu fiecare din următoarele trei cuvinte: crab, pine, sauce. Răspunsul este „apple“).

Subiecţii trebuiau să anunţe momentul exact în care au găsit răspunsul şi dacă au ajuns la acest răspuns prin încercare şi eroare sau în urma unui moment de inspiraţie revelatorie. Rezultatele au arătat că o perioadă de activitate a undelor alfa precede un vârf al undelor gama (unde cerebrale corespunzătoare lăţimii de bandă ce depăşeşte 40 de herţi) în momentul descoperirii bruşte a rezolvării. Kounios şi Beeman presupun că activitatea undelor alfa este asociată unei atenţii concentrate spre interior, în timp ce explozia de unde gama coincide cu apariţia soluţiei în câmpul conştiinţei.

Un alt studiu ce utilizează imagistica cerebrală, realizat în 2010 de cercetătorii de la Institutul Karolinska din Stockholm, sugerează că dispoziţia atât pentru experienţe de revelaţie creativă, cât şi manifestările schizotipale ar putea fi rezultatul unei configuraţii specifice a receptorilor neurotransmiţătorilor din creier. Folosind tomografia cu emisie de pozitroni, Örjan de Manzano, Fredrik Ullén şi colegii lor au măsurat densitatea receptorilor dopaminergici D2 în aria subcorticală a talamusului la 14 subiecţi evaluaţi pentru aptitudinile de gândire divergentă. Rezultatele au evidenţiat densităţi diminuate ale receptorului D2 la nivel talamic la subiecţii cu abilităţi crescute de gândire divergentă, similare cu pattern-urile identificate în studiile anterioare la subiecţii schizofrenici. Cercetătorii sunt de părere că diminuarea în funcţionarea transportorului dopaminei la nivelul talamusului, observată atât la subiecţi creativi, cât şi la cei schizofrenici, ar putea determina o filtrare cognitivă redusă, permiţând unui volum mai mare de informaţii să pătrundă în câmpul conştiinţei.

Mai multe studii au identificat o legătură între variaţiile genetice asociate neurotransmiţătorului dopamină şi creativitate, pe de o parte, şi excentricitate, pe de altă parte. Cercetătorul maghiar Szabolcs Kéri, care arăta în 2009 probabilitatea crescută ca o persoană foarte creativă să prezinte o variantă a genei neuregulin 1 asociată anterior cu schizofrenia, a lansat ideea că această variaţie genetică ar putea facilita dezinhibiţia cognitivă. Aceste observaţii susţin teoria potrivit căreia dezinhibiţia cognitivă ar putea fi influenţată de variaţii genetice şi că ar putea exista un factor de predispoziţie atât pentru gândirea creativă, cât şi pentru excentricitate.

Importanţa inteligenţei

Evident, nu toate persoanele excentrice sunt creative. Activitatea desfăşurată de noi în laborator arată că alţi factori de natură cognitivă, precum un IQ ridicat şi o capacitate crescută a memoriei de lucru, le permite anumitor persoane să proceseze şi să manipuleze mental o cantitate suplimentară de informaţii fără ca acest lucru să îi copleşească. Am arătat chiar, în câteva studii, că relaţia dintre o inhibiţie scăzută şi un IQ superior este asociată cu scoruri ridicate la probele de creativitate.

Modelul vulnerabilităţii comune sugerează că măcar o parte din persoanele foarte creative ar putea prezenta parţial factori biologici care predispun identificaţi şi la persoanele suferind de tulburări psihotice precum schizofrenia. Această vulnerabilitate ar putea fi responsabilă pentru accesarea de către persoanele foarte creative a unor idei şi gânduri care altfel sunt inaccesibile acelora dintre noi care dispunem de filtre mentale mai puţin permeabile.

În cercetările mele referitoare la creativitate, de-a lungul mai multor ani am inclus următoarea întrebare: „Simţi adesea că te afli într-un loc ce nu ţi se potriveşte?“ Numărul subiecţilor cu scoruri ridicate la Chestionarul de evaluare a performanţelor creative (Creative Achievement Questionnaire) care au răspuns „da“ la această întrebare a fost semnificativ mai mare decât cel al subiecţilor cu scoruri scăzute la chestionar. Unul dintre subiecţi – scenarist la Hollywood – a răspuns într-adevăr „nu“, însă şi-a completat răspunsul cu următorul enunţ: „Nu mă simt ca şi cum aş fi într-un loc ce nu mi se potriveşte. Mă simt ca şi cum aproape m-aş integra, însă mă împiedică acele lucruri care mă fac diferit“.

Vestea bună este că lucrurile s-ar putea schimba pentru aceste persoane care nu-şi găsesc locul potrivit. Rolul din ce în ce mai important al tehnologiilor inovative ca factori esenţiali în dezvoltarea economică a ridicat creativitatea de la nivelul unei trăsături pozitive la o calitate foarte căutată pe piaţa globală a muncii. Multe dintre corporaţiile de top – precum Coca-Cola, DuPont, Citigroup şi Humana – au cooptat în echipele lor manageriale specialişti în inovaţie. Şcoli renumite de managementul afacerilor – Harvard, Stanford, Columbia şi Yale – au adăugat în programele lor cursuri despre creativitate. Iar în companiile din Top Fortune 500, dintre care amintim PepsiCo, Bristol-Meyers Squibb, Aetna şi Marriott, stimularea creativităţii face deja obiectul programelor de training în care instructorii utilizează o serie de instrumente şi tehnici pentru a-i ajuta pe non-excentrici să manifeste o atitudine mai deschisă în raport cu ideile şi cu stimulii neconvenţionali altfel ignoraţi sau reprimaţi.

Pe măsură ce valoarea de piaţă a gândirii creative creşte, este posibil ca mediul convenţional să continue să se adapteze astfel încât să îi poată primi şi asimila pe excentrici. Lucrurile au evoluat deja în acest sens în comunităţile în care îşi desfăşoară activitatea un număr mare de artişti, scriitori, cercetători şi specialişti în computere. Managerii acestor comunităţi tolerează preferinţele vestimentare bizare, lipsa de consideraţie pentru regulile sociale şi orele de muncă repartizate într-o manieră non-convenţională cu scopul de a promova inovaţia.  În compania lui Dean Kamen, Deka Research & Development, de exemplu, pe lângă faptul că se acceptă blugii în vestimentaţie, angajaţilor li se permite, şi chiar se aşteaptă acest lucru de la ei, să rezolve problemele şi să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu aşa cum cred ei.

Aceste persoane, care nu simt că ar fi în locul potrivit pentru ele, nu mai sunt în prezent nevoite să se străduiască atât de tare pentru a se integra. Lucrurile sunt mai plăcute. Suntem într-adevăr cu toţii profund recunoscători celor care ne-au oferit creativitatea lor cu preţul sentimentelor de inadecvare şi ostracizare. Eforturile creative ale excentricilor îmbogăţesc, înfrumuseţează şi aduc inovaţie în vieţile acelora dintre noi cărora ne-a fost mai uşor să ne adaptăm în mediile noastre.

No related posts.

Tema cursului: “Creierul uman – interfaţă între lumi”

Organizator: Prof. univ. dr. Leon Zăgrean

Invitati:

Prof. univ. dr. George Litarczek
Actor doctor in arte Dorel Vişan
Prof. univ. dr. Adrian Restian
Prof. univ. dr. Dumitru C. Dulcan
Prof. univ. dr. ing. Florin Munteanu
Dr. psih. Ovidiu Brazdău

Intrarea este liberă!

Related posts:

1. “Saptamana Creierului” (Brain Awareness Week) celebrata intre 14-20 martie "Saptamana Creierului" este organizata anual in intreaga luma la initiativa...
2. Neuroştiinţe – istorie, prezent şi perspective Din punct de vedere clinic, rezultatele cercetărilor au permis îmbunătăţirea...
3. Echipa editorială ROMÂNIA “Scientific American Mind România – Psihologia Azi” este editată de...

de Ovidiu Brazdău

De ce nouã? De ce nu zece, sau patru, sau douãzeci? Cum putem spune cã existã un numãr finit de arhetipuri? Cum putem spune cã în acest moment existã 6.555.643.230 de oameni pe aceastã planetã?

Pot exista şi alte arhetipuri în afarã de cele descrise aici (de exemplu: copilul, magicianul ş.a.), dar multe dintre structurile inconştiente îşi au sursa în cele 9 arhetipuri fundamentale, descrise în aceastã prezentare. Prima organizare coerentã a arhetipurilor într-un model a fost realizatã de savantul Strephon Kaplan-Williams (1934-2009), terapeut jungian şi fondatorul Asociaţiei Americane de Interpretare a Viselor, cofondator al Centrului de Explorare a Viselor din România, împreunã cu Dr. Ovidiu Brazdãu. În acest model avem trei perechi de contrarii primare: Masculin – Feminin, Eroic – Adversitate,  Cãlãtorie – Moarte/Renaştere şi un arhetip integrator: Sinele. La acest model Dr. Ovidiu Brazdãu a adãugat alte douã arhetipuri: mama şi  bãtrânul înţelept, rezultând o structurã cu nouã arhetipuri de bazã.

1. ARHETIPUL MASCULIN
Arhetipul Masculin este energia arhetipalã psihicã descrisã prin urmãtorii termeni: direcţie, organizare, forţã orientatã cãtre un scop, perseverenţã, împingere, fermitate, autoritate. Energia masculinã are rolul de a structura şi de a face situaţiile definite şi clare. Din aceastã funcţie inconştientã provin aspectele raţionale ale vieţii, cum ar fi planificarea. Cealaltã mare funcţie enegeticã a masculinului este penetrarea şi concentrarea, specificã sexualitãţii. Penisul penetreazã vaginul, iar copilul este un produs al unitãţii dintre Masculin şi Feminin. Arhetipul Masculin reuneşte ceea ce este ferm şi ceea ce structureazã Universul. În absenţa legilor fixe ale formei şi fãrã concentrarea energiei nu ar exista posibilitatea existenţei Universului. Vieţile şi trupurile noastre depind de principiul organizãrii, una dintre dinamicile majore ale acestui arhetip.

2. ARHETIPUL FEMININ
Arhetipul Feminin reprezintã energia inconştientã psihicã descrisã prin gingãşie, frumos, rafinament, relaţionare. Arhetipul Feminin este funcţia energeticã a receptivitãţii, fluiditate şi cuprindere. Exact cum vaginul ia penisul şi sperma pentru o viaţã şi o relaţie nouã, la fel femininul creeazã şi dã viaţã. Femeile deseori sunt orientate cãtre relaţionare şi pun accent pe sentimentele legate de relaţionare, dar scopul inconştient este acela de a atrage masculinul şi de a procrea. Femininul reprezintã gingãşia, delicateţea, rafinamentul, la fel cum petalele unei flori emanã frumuseţe. Comportamentele de îngrijire, aranjarea corpului şi a pãrului sau machiajul care înfrumuseţeazã faţa provin din arhetipul feminin.

3. MAMA
Arhetipul Mamei este energia arhetipalã psihicã caracterizatã prin îngrijire, protecţie, hrãnire. Mama oferã toate acestea fãrã sã cearã nimic în schimb.  Femeile cu acest arhetip activat predominant au foarte multã grijã pentru cei din jur, fiind capabile sã ofere protecţie, stabilitate afectivã şi o mare cãldurã sufleteascã. Mama este cea care hrãneşte, dar în acelaşi timp protejeazã copilul de pericole. În vise, un simbol asociat acestui arhetip este reprezentat de sânii mari, care semnificã  resurse de hrãnire îndestulãtoare pentru copilul nou-nãscut.

4. EROUL
Arhetipul Eroului este energia arhetipalã psihicã menitã sã distrugã obstacolele. Funcţia arhetipului eroic este de a câştiga, de a depãşi orice momente dificile pe care le întâlneşte. Succesul şi vindecarea îşi gãsesc împlinirea în arhetipul Eroic. Eroicul înseamnã victoria sau vindecarea bolilor. Eroicul reprezintã ceea ce este pozitiv în viaţã, oferã bucurie, sãnãtate şi bunãstare. În vise vedem Eroicul în acţiune atunci când au loc lupte sau bãtãlii şi când se câştigã confruntãri.

5. CĂLĂTORIE (TRANSFORMARE)
Arhetipul Cãlãtoriei reprezintã energia arhetipalã psihicã de transformare şi schimbare a celor din jur. Întreaga forţã evolutivã şi de dezvoltare în viaţã poate fi privitã ca un arhetip al Cãlãtoriei. Dezvoltarea este manifestã în copaci, plante, fiinţe vii în Universul aflat în expansiune. Cãlãtoria se desfãşoarã pe un traseu liniar, nu întotdeauna drept, dar întotdeauna înainte. În explorarea viselor, arhetipul Cãlãtoriei poate fi identificat în toate activitãţile de explorare a mediului înconjurãtor. Arhetipul cãlştoriei este cel care ne face sã fim în permanenţã nemulţumiţi de ceea ce posedãm şi ne face sã ne dorim altceva. Avem o maşinã, dar nu ne mai place dupã câţiva ani şi dorim sã o schimbãm, avem un ceas, dar nu ne mai place dupã câteva luni. Persoanele mereu nemulţumite de ceea ce au sunt în general persoane care au arhetipul Cãlãtorie foarte activat.

6. MOARTE – RENAŞTERE
Moartea şi Renaşterea sunt etape fundamentale ale existenţei, ciclurile vieţii fiind prezente în inconştientul colectiv sub forma arhetipalã a morţii şi re-învierii. În momente esenţiale din viaţa noastrã trecem prin crize şi transformãri. Facem tranziţia de la o situaţie la alta. Aceste intersectãri între Moarte – Renaştere şi Cãlãtorie reprezintã momente-cheie în viaţa noastrã, care adesea dau naştere unor vise majore.  În vise, arhetipul Moarte-Renaştere poate fi descoperit în simboluri ce semnificã schimbarea sau transformarea, cum ar fi cascadele, de exemplu. Momentele de divorţ sau cãsãtorie sunt caracteristici ale arhetipului Moarte-Renaştere. Moartea-Renaşterea reprezintã reîntoarcerile şi schimbãrile din vieţile noastre. Nu ne dezvoltăm liniar, ci trecem de multe ori prin schimbãri radicale şi traversãm uneori momente dureroase.

7. ADVERSITATE
Universul conţine o mare forţã distructivã, care a generat în plan psihic arhetipul Adversitãţii. Acest arhetip este dinamica funcţionalã a psihicului responsabilã pentru toate rãzboaiele, pentru procesele de îmbãtrânire, pentru cutremure, dar şi pentru gãurile negre considerate a fi capabile sã înghitã întregi universuri. În vise, aceastã forţã este cea care ameninţã Eul, generând coşmaruri. Capacitatea de a integra adversitatea este un element fundamental În procesul de explorare a viselor. E bine de reţinut cã adversitatea este naturalã şi normalã, coşmarurile sunt doar semne ale adversitãţii şi apariţia lor trebuie sã ne facã sã explorãm mai profund modul În care acţionãm În viaţa de zi cu zi. Este de preferat sã acceptãm adversitatea ca pe un element natural În viaţã, cãruia trebuie sã Îi facem faţã, fie devenind eroi şi Învingând forţele opuse, fie acceptând Înfrângerea.

8. BÃTRÂNUL ÎNŢELEPT
Bãtrânul Înţelept este energia arhetipalã psihicã caracterizatã prin înţelepciune şi transmiterea înţelepciunii celorlalţi oameni. Persoanele cu acest arhetip predominant activat dau sfaturi şi îi ajutã pe cei din jur sã se dezvolte, dar nu prin intervenţie directã (cum face Mama), ci, mai degrabã, prin transmiterea informaţiilor esenţiale. La extreme sunt persoanele care dau sfaturi permanent şi cred cã deţin adevãrul absolut, şi care simt nevoia sã le spunã tuturor din jur cum sã procedeze. Bãtrânul Înţelept este cel care ştie cum funcţioneazã grupul, care ştie cum sã asigure hrana pentru membrii grupului şi care are, în general, o soluţie mai bunã decât ceilalţi oameni la diferite probleme, datoritã experienţei de viaţã câştigatã în timp.

9. SINELE (CENTRUL)
Arhetipul Sinelui (Centrului) este energia arhetipalã psihicã de echilibrare a extremelor. Sinele este arhetipul echilibrului prin excelenţã şi reprezintã totalitatea, întregul. În organism, în planul fizic, aceastã energie a Sinelui apare sub forma homeostaziei, care regleazã funcţiile corpului, bãtãile inimii, foamea şi setea. În plan psihic, arhetipul Centrului este cel care echilibreazã extremele şi care susţine dezvoltarea armonioasã a atitudinilor faţã de viaţã. Centrul este înãuntru şi afarã. Centrarea şi echilibrarea înseamnã sã apreciezi echilibrul şi sã simţi cã meritã sã echilibrezi diferitele energii cu care interacţionezi zi de zi.

No related posts.

de Valerie Ross

Atunci când încercăm să înţelegem de ce unii oameni îşi gestionează cu dificultate resursele financiare, suntem tentaţi să dăm vina pe dobânzile ridicate şi pe cheltuielile necumpătate. Cercetătorii au descoperit însă un nou posibil vinovat – o genă care pare să aibă legătură cu gestionarea datoriilor.

Cercetările anterioare au arătat că factorii genetici influenţează modul în care ne gestionăm resursele financiare, însă un studiu recent a evidenţiat pentru prima dată rolul unei anumite gene În comportamentul financiar. Cercetătorii de la Universitatea California din San Diego, Statele Unite, şi de la London School of Economics, Marea Britanie, au studiat datele genetice şi chestionarele aplicate unui număr de peste 2.000 de tineri, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 26 de ani, în cadrul unui Studiu Naţional Longitudinal asupra Sănătăţii Adolescenţilor. Cercetătorii i-au avut în vedere pe acei tineri care au declarat că au card de credit, urmărind şi versiunea genei MAOA prezentă la aceştia. Monoaminooxidaza de tip A (MAOA) este o enzimă responsabilă de descompunerea neurotransmiţătorilor (substanţele chimice cu rol în transmiterea impulsurilor nervoase) la nivel cerebral. Studiile anterioare au evidenţiat o corelaţie între versiunile mai puţin eficiente ale genei MAOA – cele care determină o producţie scăzută de MAOA la nivelul celulelor cerebrale – şi impulsivitate.

Noul studiu a arătat că persoanele cu o genă MAOA „mai puţin eficientă“ şi una „eficientă“ aveau cu 7,8% mai des datorii pe cardul de credit, decât persoanele cu două gene „eficiente“, chiar şi atunci când cercetătorii au ţinut sub control variabile precum educaţia şi statutul socio-economic. Procentul în cazul persoanelor cu două gene „mai puţin eficiente“ a fost chiar mai ridicat – 15,9%.

Cercetătorii au fost surprinşi de amploarea diferenţelor. „Efectul este aproape la fel de semnificativ ca educaţia financiară“, respectiv capacitatea oamenilor de a înţelege informaţii complexe de natură financiară, declară Jan-Emanuel de Neve, unul dintre autorii studiului.

De Neve avertizează însă că, la nivel de individ, versiunea genei MAOA nu reprezintă un predictor pentru comportamente financiare. Influenţa pe care această genă o are asupra datoriilor financiare este asemenea cu cea pe care alte gene o au asupra cancerului la sân: o anumită versiune a genei creşte riscul, însă multe alte variabile genetice sau de mediu sunt şi ele importante.

No related posts.

Revista este acreditatã de Colegiul Medicilor din România (medicii abonaţi beneficiazã de 5 credite EMC) şi este în curs de acreditare la Colegiul Psihologilor. Scientific American Mind – Psihologia Azi are un tiraj de 15.000 exemplare trimestrial.

Index articole – Scientific American Mind Romania – Psihologia Azi, serie nouã, nr. 4 (33)

Când faci conexiuni, de Anthony J. Greene
Realizarea conexiunilor dintre gânduri reprezintă esenţa memoriei. Memoria reprezintă o latură dinamică a intelectului nostru, bazată pe conexiunile pe care le realizăm între oameni, locuri şi lucruri din viaţa noastră, între trecut, prezent şi viitor.
Despre autor
Anthony J. Greene este profesor asociat de psihologie la Universitatea Wisconsin – Milwaukee, Statele Unite, unde conduce un laborator de cercetare pentru studiul învăţării şi memoriei.

Tânjind după ziua de ieri, de Jochen Gebauer şi Constantine Sedikides
Adu-ţi aminte de trecut! Îţi face bine. Nostalgia este o sursă de bunăstare psihică.
Despre autori
Jochen Gebauer şi Constantine Sedikides sunt psihologi specializaţi în psihologie socială la Universitatea Southhampton din Anglia.

Vorbirea muzicală, de Diana Deutsch
Muzica şi limbajul sunt parteneri la nivelul creierului. Urechea muzicală ne ajută să învăţăm să vorbim, să citim şi chiar să ne facem prieteni.
Despre autor
Diana Dutsch este profesor de psihologie la Universitatea California, San Diego, Statele Unite, care se ocupă de studierea percepţiei muzicii şi limbajului.

Când pasiunea îţi este duşman, de Molly Knight Raskin
Persoanele cu personalitate de tip borderline îndură experienţe emoţionale extreme care le pot distruge viaţa
Despre autor
Molly Knight Raskin este scriitor şi producător independent ale cărei lucrări au fost publicate printre altele în Washington Post şi Baltimore Sun.

“Telepatie ştiinţifică?” Secretele citirii şi descifrãrii gândurilor, de Daniel Bor
Evoluţia recentă a imagisticii ne oferă posibilităţi nemaiîntâlnite de a accesa gândurile şi stările mentale.
Despre autor
Daniel Bor este un cercetător cognitivist, specializat în neuroştiinţe, care a activat anterior în cadrul Universităţii Cambridge şi MRC Cognition and Brain Sciences Unit din cadrul acestei universităţi din Anglia.

Eu cu mine şi cu sinele meu, de Uwe Herwig
Deşi oamenii se schimbă de-a lungul vieţii, majoritatea păstrează o imagine constantă despre ceea ce sunt. Cum reuşeşte creierul să menţină această imagine de sine?
Despre autor
Uwe Herwig conduce grupul de lucru ce se ocupă de problema gestionării reacţiilor emoţionale la Spitalul Universitar Psihiatric din Zurich, Elveţia.

Experienţa coştientizării. Structura inconştientului colectiv, de Ovidiu Brazdău
Cum putem spune că există un număr finit de arhetipuri?
Despre autor
Ovidiu Brazdău este psiholog, director al “Consciousness Quotient Institute” şi autorul teoriei privind Coeficientul de Conştientizare(CQ) şi al testului de măsurare al acestuia.

Sexul în bits şi bytes, de Hal Arkowitz şi Scott O. Li lienfeld
Este posibil să faci sex cu un computer? Păi, nu prea se poate. Totuşi, oamenii îşi pot folosi computerele pentru a desfăşura o multitudine de activităţi erotice online, inclusiv să îşi găsească parteneri (atât virtuali cât şi reali) şi să obţină materie primă pentru obsesiile lor excentrice.
Despre autori
Hal Arkowitz (profesor de psihologie la Universitatea Arizona, Statele Unite) şi Scott O. Li lienfeld (profesor de psihologie la Emory University) sunt membrii în consiliul consultativ al Scientific American Mind.

Când o persoană îşi pierde mirosul, pierde şi toate amintirile asociate cu mirosul?, de David Smith
Chiar și fără abilitatea de a detecta mirosuri în mediul înconjurător, ai putea reuși să îți imaginezi aroma cafelei preparate dimineața.
Despre autor
David Smith este profesor de psihologie şi cercetător la Centrul de cercetare a Mirosului şi Gustului de la Universitatea Florida, Statele Unite.

De ce uităm?, de Timothy Brady
Avem tendinţa să uităm amintirile care sunt asemănătoare între ele – memorând în schimb evenimente şi informaţii mai recente. De fapt, a uita este important pentru că ne uşurează sarcina de a reactualiza informaţiile mai noi.
Despre autor
Timothy Brady este cercetător cognitivist specialist în neuroştiinţe la Massachusetts Institute of Technology.

Tranzacțiile tabu, de Adam Waytz
Stimulentele financiare pot avea efecte contrare aşteptărilor atunci când negocierile implică convingeri profund înrădăcinate.
Despre autor
Adam Waytz este cercetător asociat pentru cerecetări postdoctorale la Universitatea Harvard.

Aparențele înșeală, de Christof Koch
Atunci când suntem puşi în faţa unei sarcini dificile, s-ar putea să nu vedem lumea chiar aşa cum este.
Despre autor
Christof Koch este profesor Lois and Victor de Biologie Cognitivă şi Comportamentală în cadrul California Institute of Technology. Este de asemenea membru al consiliului consultativ al Scientific American Mind.

Related posts:

1. Colegiul Medicilor din România salută apariţia revistei Scientific American Mind România Deşi în România cercetarea ştiinţifică se desfăşoară mai greu, din...
2. A apărut SciAm Mind 02 – Ediţie specială “Creierul Ei – Creierul Lui” A doua ediţie a revistei Scientific American Mind Romania -...
3. A apărut SciAm Mind 03 – Ediţie specială “Gesturile şi mişcările copiilor” A treia ediţie a revistei Scientific American Mind - Psihologia...

De Daniel Bor

Pentru a face pe placul colegilor mei din departamentul de cercetare, am fost adesea cobaiul lor pentru testarea performanţelor echipamentului de rezonanţă magnetică funcţională. Aproape de fiecare dată, m-am luptat din răsputeri să nu aţipesc în timp ce stimulii vizuali apăreau şi dispăreau pe micul ecran din faţa mea, iar sunetele ascuţite, cu efect hipnotic, ale scannerului răsunau în jur. De data aceasta însă avea să fie diferit. Colegul meu Martin Monti, specialist ca şi mine în neuroştiinţe la MRC Cognition and Brain Sciences Unit de la Cambridge, Anglia, urma să îmi citească gândurile. Pe măsură ce patul pe care stăteam întins glisa automat în interiorul scannerul cilindric gigantic, am avut sentimentul straniu că urma să fiu dezgolit, cel puţin mental.

Sarcina era simplă: Monti îmi punea întrebări – dacă aveam sau nu fraţi, dacă credeam că Anglia avea să câştige meciul de fotbal din acea seară şi altele de acest fel. Dacă doream să răspund „da“, atunci trebuia să mă imaginez jucând tenis, ceea ce ar fi activat o serie de arii cerebrale motorii cunoscute. Dacă doream să răspund „nu“, atunci trebuia să îmi imaginez că mă plimb prin camerele locuinţei mele, ceea ce ar fi activat o cu totul altă serie de arii cerebrale implicate în perceperea decorului. Dat fiind faptul că fiecare sesiune de scanare – respectiv fiecare răspuns da sau nu – lua cinci minute, conversaţia n-a fost una dintre cele mai captivante pe care le-am avut vreodată, însă când Monti a reuşit să identifice cu precizie fiecare răspuns, a devenit fără îndoială palpitantă şi, în egală măsură, neliniştitoare.

Anul trecut, Monti şi alţi specialişti au utilizat această tehnică în evaluarea unui pacient diagnosticat cu stare vegetativă definitivă, care prezentase câteva manifestări externe de conştienţă. Cercetătorii au demonstrat că pacientul era conştient încă şi putea chiar să comunice, după cum chiar ei relatau în numărul din 18 februarie 2010, al New  England Journal of Medicine. Pacientul răspundea întrebărilor cu „da“ sau „nu“ aşa cum răspunsesem  eu, doar în gând (vezi imaginea de mai sus). Nicio altă tehnologie existentă în prezent nu ar fi putut demonstra că în trupul inert al pacientului era captivă o minte pe deplin conştientă şi capabilă să comunice (pentru o prezentare a procesului de dezvoltare a acestei tehnici vezi „Freeing a Locked-In Mind“, de Karen Schrock; Scientific American Mind, Aprilie/Mai2007).

O asemenea demonstraţie de telepatie ştiinţifică nici nu s-ar fi putut imagina în urmă cu zece ani. Dar acum, „citirea gândurilor“ în diverse modalităţi a început să domine domeniul neuroştiinţelor. Ce anume a generat această revoluţie? În ultimii cinci ani, mulţi cercetători şi-au schimbat modul de a analiza datele adunate cu ajutorul echipamentelor de scanare. Folosind o tehnică nouă de prelucrare a datelor, ei au descifrat activitatea cerebrală, pentru a dezvălui nu numai conţinutul gândurilor conştiente, dar şi informaţii din inconştientul subiecţilor – şi chiar recompunerea imaginilor din filmele pe care aceştia le vizionau. Noua tehnică a dus la înţelegerea modului complicat de funcţionare a memoriei şi a complexului proces decizional. Şi, metoda este încă la început – cele mai incitante descoperiri urmează, fără îndoială, să fie făcute de acum încolo.

Cum se pot vedea şi copacii, şi pădurea
Dorinţa de a pătrunde în minţile oamenilor este departe de a fi una nouă. Poligraful reprezintã un produs care este cunoscut de aproape un secol, de când a intrat în scenã rezonanţa magneticã. Dezvoltată În anii ‘90, această tehnologie imagistică a oferit o oportunitate complet nouă de a privi în interiorul proceselor cognitive, chiar în timp ce acestea se desfăşoară, prin surprinderea parametrilor fluxului sanguin în ariile cerebrale active. Însă volumul de datele furnizate de imagistica funcţională poate fi foarte extins. Fiecare imagine a activităţii cerebrale ar putea necesita 100.000 pixeli tridimensionali, denumiţi voxeli, la fiecare două secunde, fiind generată o nouă imagine, durata totală fiind de până la două ore. Înmulţiţi această valoare cu aproximativ 20, adică numărul subiecţilor dintr-un studiu, şi obţineţi probabil patru miliarde de voxeli care trebuie examinaţi. Metoda clasică de rezolvare a acestei probleme este focalizarea asupra unui singur voxel, din cei 100.000 conţinuţi de fiecare imagine, care ocupă aceeaşi poziţie la toţi subiecţii, pentru a vedea dacă în timp se observă o creştere sau o scădere de activitate a acestuia în concordanţă cu fluctuaţiile mentale studiate.

Analizarea imaginilor în acest mod presupune însă renunţarea la un volum considerabil de date utile, prin ignorarea modului în care aceşti voxeli ar putea conlucra, în cadrul unui pattern de activitate, cu scopul de a construi informaţia. Analiza prin vechea metodă este ca şi cum am privi o fotografie neclară şi am concluziona că doar zonele strălucitoare sunt importante. Noua metodă presupune luarea în considerare a tuturor texturilor şi contrastelor prezente în fotografia neclară, apreciind modul în care acestea relaţionează între ele pentru a crea forme şi figuri – şi, în final, recunoaşterea unui peisaj colorat sau a unei feţe zâmbitoare.

Această metodă nouă, de o precizie mult mai mare, cunoscută sub denumirea de analiză multivariată a patternurilor (MVPA) este realmente o formă de inteligenţă artificială. Programul creează algoritmi pe baza cărora evenimentele mentale sunt asociate cu patternuri specifice de activitate cerebrală – de exemplu, atunci când, conform instrucţiunilor, o persoană se gândeşte la tenis, programul detectează semnalul corespunzător în pattern-ul activităţii în rândul voxelilor ariei motorii – şi apoi, pe baza acestor evaluări, face predicţii asupra modului în care noile date cerebrale relaţionează cu starea mentală a persoanei. De fiecare dată când programul găseşte un pattern identificabil al semnalelor cerebrale, face o predicţie în legătură cu ideea la care se gândeşte persoana – dacă joacă tenis sau, în cazul în care indicatorii activităţii cerebrale iau o altă formă, face ceva cu totul nou. Aceste predicţii pot oferi specialiştilor în neuroştiinţe posibilitatea de a citi gândurile.

Localizarea conştientizării
Cel mai semnificativ succes iniţial al MPVA a venit în urma dificilei încercări de a studia modul în care activitatea cerebrală generează conştiinţa. De exemplu, cum conştientizează oamenii, vizual, lumea din jurul lor. În 2005, specialistul în neuroştiinţe Geraint Rees şi colegii săi de la University College London, Marea Britanie, cercetat un efect popular, cunoscut sub denumirea de rivalitate binoculară. Atunci când fiecare dintre ochi vede altă imagine, oamenii percep conştient aceste imagini ca fiind succesive, chiar dacă ochii le vizualizează în acelaşi timp. Conştiinţa tinde să oscileze între cele două imagini la fiecare aproximativ 15 secunde. Utilizând MVPA, echipa condusă de Rees a arătat ce se întâmplă la nivel cerebral în timp ce imaginile apar şi dispar din câmpul conştiinţei. Ei au observat că activitatea în cortexul vizual primar, prima arie corticală care reacţionează atunci când privim ceva, reprezintă un imput brut care nu are aproape nimic în comun cu imaginea pe care o vedem conştient. Alte arii vizuale, mai complexe, care se activează mai târziu pe măsură ce evenimentele se derulează, s-au dovedit a fi cele care creează imaginea pe care oamenii o relatează la un moment dat. Metodele tradiţionale de analiză a imaginii nu au capacitatea de a detecta asemenea rezultate.

Mai şocant chiar, Rees şi colegul său John-Dylan Hayes, în prezent la Bernstein Center for Computational Neuroscience din Berlin, Germania, au utilizat MVPA pentru a descifra gândurile inconştiente ale subiecţilor. Ei au arătat participanţilor voluntari imagini reprezentând un disc negru marcat cu linii albe întrerupte, orientate în una din două direcţii posibile. În cea mai mare parte a timpului, discul era obturat de un alt disc pe care erau linii încrucişate orientate în ambele direcţii (vezi imaginea din pagina anterioară). Atunci când discul suprapus dispărea, discul ţintă era vizibil timp de 17 milisecunde – un interval mult prea scurt pentru ca voluntarii să perceapă conştient direcţia liniilor întrerupte. Şi, aşa cum era de aşteptat, ei nu puteau decât ghici orientarea liniilor de pe discul ţintă, având deci un nivel de reuşită de 50%. Folosind însă MVPA pentru a studia activitatea cortexului vizual primar, cercetătorii au putut observa ce direcţie a liniilor era văzută de subiect – chiar dacă subiectul însuşi nu-şi dădea seama de acest fapt! La fel ca în studiul anterior, rezultatele sugerează ideea conform căreia cortexul vizual primar reprezintă o variantă exclusiv cerebrală a ceea ce ochiul percepe; această informaţie este ulterior procesată de alte arii vizuale cerebrale în modalităţi mai conştiente.

Nu a durat mult până când MVPA, această metodă impresionantă, şi-a găsit aplicaţii în domenii mult diferite de cea a percepţiei conştiente. Deşi este discutabil din punct de vedere etic, se înregistrează progrese în utilizarea MVPA pentru a decide dacă o persoană minte (vezi „Portrait of a Lie“, de Matthias Gamer; Scientific American Mind, Februarie/Martie 2009) deşi rezultate mult mai importante s-au evidenţiat într-un alt domeniu, acela al luării deciziilor.

În 2008, Haynes a cerut unor voluntari să rezolve o sarcină simplă – să aleagă dacă vrea să apese butonul din dreapta sau pe cel din stânga al unei telecomenzi, în timp ce le era înregistrată activitatea cerebrală prin metoda rezonanţei magnetice funcţionale. Atunci când Haynes a stabilit acest algoritm pentru a afla ce pattern-uri corespund acestei decizii, a fost surprins să descopere semnale puternice în cortexul prefrontal şi parietal (arii implicate în procesarea scopurilor noi şi complexe) cu până la 10 secunde înainte ca voluntarul să decidă conştient să acţioneze. Acest rezultat are implicaţii profunde. Înseamnă oare că nu dispunem de liber arbitru? Sau cã acesta intră în scenă doar când este vorba de decizii mai complexe? Sunt necesare şi alte studii pentru a răspunde la aceste întrebări, însă este incitant că MVPA a adus în discuţie, pe tărâmul psihologiei, asemenea aspecte, care reprezentau cândva un subiect eminamente filozofic.

Eu ştiu ce vezi tu
O limită a multor studii ce utilizează imagistica funcţională este aceea că stimulii sunt atât de artificiali – de exemplu, linii întrerupte pe un disc negru – încât posibilitatea de generalizare a rezultatelor la lumea reală este limitată. În prezent însă, datorită flexibilităţii şi eficienţei metodelor MVPA, este posibilă redarea unor fotografii sau înregistrări video în interiorul echipamentului de scanare şi analiza activităţii cerebrale generate. Asemenea metode le-au permis cercetătorilor să se perfecţioneze în înţelegerea principiilor de bază ale proceselor mnezice. De exemplu, specialistul în neuroştiinţe Eleanor Maguire, de la University College London, Marea Britanie, şi colegii săi au utilizat de curând tehnologia MVPA pentru a identifica patternurile din aria cerebrală responsabilă pentru stocarea informaţiilor, hipocampul. Potrivit datelor publicate în numărul din 23 martie al Current Biology, cercetătorii au arătat participanţilor voluntari trei clipuri video de câte şapte secunde, reprezentând femei în timp ce se ocupau cu activităţi cotidiene (de exemplu, sorbeau cafea dintr-un pahar de plastic, după care aruncau paharul la coş). Voluntarii au fost apoi solicitaţi să-şi amintească fiecare clip, în timp ce le era înregistrată activitatea cerebrală. Folosind MVPA, cercetătorii au putut prevedea ce clip îşi amintea fiecare voluntar Într-un anumit moment. Aceştia au mai descoperit că anumite zone ale hipocampului, printre care porţiunile anterioară stângă şi dreaptă şi posterioară dreaptă, sunt importante mai ales pentru stocarea informaţiilor ce constituie aşa-zisa memorie episodică (vezi imaginea de pe pagina alăturată).

Oricât de impresionante ar fi rezultatele, studiile realizate până acum sunt relativ brute, în sensul că pot identifica una din câteva stări mentale (joc de tenis sau interiorul locuinţei?). De aici şi până la o reală descifrare a gândurilor este cale lungă, scopul fiind descifrarea gândurilor unei persoane fără raportarea la o listă scurtă, prestabilită, de posibilităţi. Unul dintre laboratoare pare însă a fi ajuns mai aproape de acest deziderat. Specialistul în neuroştiinţe Jack Gallant de la Universitatea California, Berkeley, Statele Unite, şi-a publicat în 2008 rezultatele potrivit cărora programele sale pot identifica imaginea pe care tocmai a vizualizat-o o persoană, dintr-un grup de 1.000 de imagini – un salt dramatic de la cele două-trei opţiuni pe care alţi algoritmi au reuşit să le analizeze. În cadrul conferinţei Societăţii pentru Neuroştiinţă, din toamna trecută, Gallant a prezentat informaţii care mergeau mult mai departe – reconstituind efectiv, pe baza activităţii evidenţiate la nivelul cortexului vizual, ceea ce vedeau voluntarii atunci când vizionau o serie movie-trailere. De exemplu, exact în momentul în care apărea pe ecran un bărbat îmbrăcat în cămaşă albă, programul proiecta conturul alb al unui trunchi uman. Aceste date nu au fost încă fãcute cunoscute într-o publicaţie de specialitate iar reconstrucţia se află încă într-un stadiu preliminar, motiv pentru care rezultatele trebuie luate ca atare. Cu toate acestea, un succes chiar neconfirmat sugerează posibilităţi tentante, cum ar fi posibilitatea de a „citi“ amintirile celor care au fost martori la crime sau de a Înregistra şi reda imagistica vizuală onirică.

Unii cercetători sunt însă sceptici cu privire la perspectivele deschise de MVPA. Studiile care demonstrează că această tehnică poate genera predicţii corecte sunt semnificative din punct de vedere statistic, dar asta înseamnă adesea că predicţia computerului este doar sensibil deasupra limitei hazardului. Multe din studiile care se bazează pe MVPA să aleagă între două alternative au, de exemplu, o rată de acurateţe de 60%, în condiţiile în care alegerea unei variante la întâmplare oferă o acurateţe de 50% – ceea ce înseamnă că vorbim de o îmbunătăţire bine-venită, dar departe de a fi telepatie. Experimentul de tip da/nu la care am participat este mult mai bine conceput, în parte datorită faptului că adună un volum mare de date înainte de evaluarea predicţiilor. Şi totuşi, dacă din curiozitate mi-aş fi imaginat că joc baseball în loc de tenis sau m-aş fi plimbat prin interiorul casei în care am copilărit, nu în locuinţa mea actuală, nici programul de predicţie şi nici experimentatorul n-ar fi ştiut că încalc regulile.

No related posts.

de Carrie Arnold

Atletul care nu poate trăi fără banda de alergare şi sedentarul legat parcă de canapea care nu face altă mişcare decât aceea de a ridica o pungă de chipsuri par două personaje total opuse. Cu toate acestea, o cercetare recentă sugerează că o singură modificare a sistemului cerebral de recompensare ar putea fi responsabilă pentru ambele tipuri de comportament obsesiv.

Mai bine de o treime din persoanele care merg regulat la sala de fitness prezintă semne de dependenţă de exerciţiile fizice, nerenunţând la ele nici chiar atunci când sunt bolnave sau accidentate, sau îşi organizează viaţa în funcţie de acestea. Aproape jumătate dintre cei diagnosticaţi cu o tulburare de comportament alimentar fac intens exerciţii atât pentru a-şi controla forma fizică şi greutatea corporală, cât şi pentru eliminarea stresului şi îmbunătăţirea dispoziţiei. Cercetătorii au pornit de la două ipoteze opuse în încercarea de a explica dependenţa de exerciţii fizice, de alimente sau faţă de orice alt comportament similar. Potrivit primei ipoteze, creierul acestor persoane este din ce în ce mai sensibil la recompensare; exerciţiile fizice reprezintă o activitate plăcută şi, în consecinţă, dezirabilă. În contrast, cealaltă ipoteză este că aceste persoane devin din ce mai puţin sensibile la recompensare. În timp, simt nevoia de a creşte volumul exerciţiilor pentru a avea acelaşi grad de plăcere.

Un nou studiu, coordonat de Wendy Mathes de la Universitatea North Carolina din Chapel Hill, Statele Unite, a arătat că două eşantioane de şoareci, unii antrenaţi în exerciţii fizice excesive, ceilalţi suferind de obezitate, prezentau aceeaşi anomalie funcţională la nivelul circuitelor cerebrale de recompensare. Analiza genetică a şoarecilor implicaţi în studiu a arãtat o activitate sub nivelul normal al genei care determină celulele cerebrale să identifice prezenţa dopaminei, neurotransmiţătorul implicat în recompensare. Această observaţie sugerează că ambele tipuri de şoareci, atât cei care făceau mişcare excesiv, cât şi cei obezi, ar putea fi mai puţin sensibili la satisfacţiile oferite de exerciţiile fizice, respectiv hrană. Cercetătorii nu pot spune încă de ce aceeaşi problemă are două rezultate atât de diferite, însă Mathes este de părere că este posibil ca alţi neurotransmiţători să acţioneze la nivelul celulelor cerebrale private de dopamină, determinând un tip sau altul de comportament.

No related posts.

de Emily Anthes

Unul dintre primele lucruri pe care le învaţă studenţii la anatomie este că creierul este alcătuit din două emisfere cerebrale. La cei mai mulţi dintre noi, una dintre cele două emisfere are un rol dominant. Folosirea cu precădere a unui anumit braţ a fost multă vreme considerată simptomatică pentru dominanţa emisferelor cerebrale, întrucât fiecare dintre acestea coordonează jumătatea opusă a corpului. La dreptaci, de exemplu, este foarte posibil ca emisfera stângă să fie dominantă. În prezent, cercetătorii sunt de părere că studierea copiilor ambidextri (care nu au un braţ dominant) ar putea oferi informaţii importante despre consecinţele unui creier neobişnuit de simetric.

O echipă de cercetători europeni a evaluat recent un număr de aproape 8.000 de copii finlandezi şi a arătat că cei care sunt ambidextri sunt mai predispuşi la probleme de natură lingvistică, academică sau de atenţie. S-a observat astfel că la vârsta de opt ani, copiii ambidextri sunt de două ori mai predispuşi la probleme de limbaj şi academice decât ceilalţi copii; de asemenea, până la vârsta de 16 ani, s-a observat că aceştia sunt de două ori mai predispuşi să dezvolte ADHD – simptomele în cazul lor fiind mai severe decât la dreptaci sau la stângaci. Toate aceste probleme nu sunt cauzate de trăsătura de a fi ambidextru, ci, mai degrabă, „existenţa unui braţ dominant dă măsura modului de funcţionare a creierului“, este de părere Alina Rodriguez, psiholog clinician la King’s College din Londra, Marea Britanie, autor coordonator al studiului. În cazul unui creier obişnuit, emisfera stângă coordonează limbajul, iar reţelele neuronale care controlează atenţia sunt ancorate în emisfera dreaptă – un creier care însă nu are o emisferă dominantă este posibil să funcţioneze şi să comunice Într-o manieră diferită.

Această teorie este sprijinită şi de rezultatele unui studiu realizat în 2008 de cercetătorii de la Universitatea California din Los Angeles, Statele Unite, care au evidenţiat anomalii în comunicarea dintre cele două emisfere cerebrale la copiii cu ADHD. La sarcinile care ar fi trebuit să fie îndeplinite de emisfera stângă – cum ar fi procesarea lingvistică – s-a observat o activitate mai bogată a emisferei drepte la copiii cu ADHD. Rodriguez atenţionează însă că folosirea ambelor braţe nu reprezintă, în sine, o disfuncţie cerebrală, ci doar „un factor de risc printre mulţi alţii.“ Aşadar, de ce unii copii au un creier mai simetric decât alţii? Răspunsul ar putea veni de la epigenetică – mecanismul prin care factorii de mediu influenţează modul în care se exprimă genele. În 2008, Rodriguez a descoperit că femeile supuse unor evenimente stresante de viaţă sau suferind de depresie în timpul sarcinii prezintă un risc crescut de a da naştere unor copii ambidextri, ceea ce confirmă ipoteza potrivit căreia experienţele mamei afectează dezvoltarea cerebrală a fătului. Asta înseamnă că trăsătura de a fi ambidextru „poate fi utilizată împreună cu alţi markeri pentru a anticipa eventuale probleme comportamentale“ şi pentru a le da părinţilor, profesorilor şi doctorilor posibilitatea de a interveni la primele semne ale unei probleme, este de părere Rodriguez.

No related posts.